Donald Trump a reluat luni, în Biroul Oval, amenințarea că SUA nu vor mai apăra militar aliații NATO dacă aceștia refuză să sprijine operațiunile americane. Direct. Fără perifraze. Declarația a fost făcută în fața presei, confirmată de agenția AFP, și vizează explicit patru state membre ale alianței.
Motivul? La doar câteva zile în urmă, mai multe state membre au tras linia și au refuzat să pună la dispoziție baze aeriene sau spațiu aerian pentru operațiunea militară americană împotriva Iranului. Spania, Italia, Franța și Germania — adică țări cu greutate în NATO, nu niște state periferice din Balcani. Tensiunile s-au acumulat rapid, iar Trump a ales să le facă publice, exact de la Casa Albă, în fața camerelor.
Ce a spus Trump exact și de ce contează tonul
Citatul complet, preluat de AFP și News, spune tot: „Am cheltuit toți acești bani. Și apoi, când vrem să primim poate puțin ajutor pentru o chestiune măruntă (…) ei spun nu, preferăm să nu ajutăm.” După care a continuat, și asta-i partea care face probleme: „Este o prostie să spui asta, pentru că și noi le putem spune același lucru, și am putea s-o facem.” Nu e metaforă. E avertizare directă că articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord — clauza de apărare colectivă, din 1949, invocată pentru prima dată după 11 septembrie 2001 — poate deveni condiționat de loialitatea politică față de Washington.
Fraza „o chestiune măruntă”? Revelatoare în sine. Trump descrie operațiunea militară împotriva Iranului — adică un act de forță cu consecințe regionale majore — ca pe o favoare minoră. Aliații ar fi trebuit s-o acorde fără să clipească. Ce spune asta despre viziunea lui Trump asupra alianței: nu parteneriat cu reguli comune, ci schimb de servicii. Și de fapt, asta e punctul crucial.
Ce a refuzat fiecare țară și unde e fisura reală în NATO
Detaliile concrete sunt interesante. Nu a fost respingere uniformă, departe de asta. Spania a refuzat atât să aloce 5% din PIB pentru apărare — pragul cerut de Trump, față de 2% cât prevede obiectivul NATO stabilit la summitul din Wales din 2014 — cât și să permită avioanelor americane să folosească spațiul aerian spaniol. Italia a mers mai departe: a limitat temporar accesul la o bază militară din Sicilia, una dintre cele mai importante platforme logistice americane din Mediterana. Franța, în schimb, a permis utilizarea unei baze, dar cu condiție explicită — să nu fie implicată în atacuri directe. Diferența între cele trei poziții e semnificativă: una e absență, alta e blocare activă, a treia e negociere cu clauze.
Nici una dintre aceste țări nu a ieșit din NATO. Nu au contestat formal vreo decizie colectivă. Nu au încălcat vreun tratat. Au exercitat pur și simplu dreptul pe care îl au ca state suverane: să refuze participarea la o operațiune militară unilaterală americană care nu a trecut prin structurile de decizie ale alianței. Conform Cartei ONU, niciun stat nu e obligat să acorde acces pe teritoriul său pentru operațiuni militare ale unui stat terț, chiar aliat, în absența unui mandat colectiv.
Precedente și reacții: un pattern care nu e nou
Doar că tensiunile dintre Washington și aliații europeni pe tema contribuțiilor la NATO nu sunt noi deloc. Încă din primul mandat, Trump a amenințat în mod repetat că SUA nu vor respecta articolul 5 față de aliații care nu ating ținta de 2% din PIB pentru apărare. 2018, summitul NATO de la Bruxelles — a cerut public ca ținta să fie ridicată la 4%. Criză diplomatică deschisă. Acum pragul a urcat la 5%, iar refuzul de a coopera în operațiuni unilaterale a fost adăugat pe lista nemulțumirilor. Capitolele europene au răspuns, cum răspund de fiecare dată: reafirmarea angajamentului. Fără concesii directe. Berlin, Paris și Roma au transmis că rămân angajate față de NATO, fără să comenteze direct ce spune Trump.
Ce urmează: summitul din Turcia și întrebarea fără răspuns
Tensiunea nu se va rezolva înainte de summitul NATO din Turcia, programat la începutul lunii iulie, unde Trump va fi prezent alături de reprezentanții celor 32 de state membre. Acolo vor trebui negociate noile ținte de cheltuieli pentru apărare și, implicit, limitele a ceea ce înseamnă solidaritate în alianță — una peste alta, e o negociere care pune în joc fundamentul însuși al NATO. Și întrebarea care rămâne după declarațiile de luni, liniștit, e simplă: dacă un stat NATO va fi atacat înainte de summit, poate conta pe sprijinul american? Sau acel sprijin depinde acum de ce a răspuns atunci când Washingtonul a cerut acces la bazele sale?