Drepneaua neagră trăiește aproape exclusiv în aer — mănâncă zbor, bea zbor, doarme zbor, se împerechează zbor. Singura excepție. Cuibăritul. Și chiar și atunci, când se hotărăște să se apuce să aterizeze, seamănă mai degrabă cu o agățare disperată de perete decât cu o coborâre cum o fac păsările normale.
Pasărea asta face parte din familia Apodidae și, de fapt, apare în România ca oaspete de vară între ultima decadă a aprilie și a doua decadă a lui august. Populația cuibăritoare estimată pe teritoriul țării oscilează între 15.000 și 60.000 de perechi — concentrate mai ales în jumătatea estică, în zone stâncoase și în localități. Noaptea migrează, cu precădere în a doua jumătate a nopții, spre zori. Puțini știu asta despre drepneaua neagră. Această pasăre aparent banală a cerurilor românești. Ascunde secrete.
La prima vedere, să o compari cu rândunica și e ușor. Penajul brun-negricios aproape în totalitate, pată murdar-albă sub bărbie — atât. Sexele arată identic, ceea ce face diferențierea pe teren o vânătoare de ace în cărămidă. Durata medie de viață în sălbăticie? Nouă ani. Doar că prin inelare s-a găsit un exemplar care a trăit 21 de ani — o viață întreagă petrecutată la câteva sute de metri altitudine.
De ce drepneaua neagră nu poate decola de pe sol
Și aici. Aici intervine partea cu adevărat ciudată. Picioarele drepnelei negre sunt scurte, slab dezvoltate — suficiente ca să se agețe de suprafețe verticale, complet inutile pentru a o împinge în aer de pe pământ. Decolarea? Doar cădere liberă de la înălțime. Pasărea se lansează în gol din intrarea cuibului și prinde zborul. Un pui căzut pe pământ nu poate zbura. Punct. Un adult ajuns pe sol se află, una peste alta, în pericol de moarte. Dacă găsiți una căzută — și probabil veți găsi — nu o aruncați în aer din manie, nu îi oferiți apă cu speranța să îi facă bine (o inecat ușor), nu îi dați hrană de tipul viermilor de pescuit, grâu sau pâine. Contactați o unitate de recuperare a faunei sălbatice. Gata.
Adaptarea la zborul non-stop merge mult mai departe decât mâncare și apă pe fugi. Când ploaia taie aerul și hrana dispare din jur, adulții migrează temporar în grup, la 40-80 km distanță. Puii rămași în cuib intră într-o stare de semitoropeală — temperatura corpului scade la vreo 20°C. Mecanism de supraviețuire remarcabil pentru o ființă atât de dependentă de căldură și mișcare. Când vânează activ, un adult poate goli cerul de până la 20.000 de insecte într-o singură zi, control natural al dăunătorilor zburători, ceva pe care nu-l lăudă presa agricolă.
Drepneaua neagră atinge maturitatea sexuală la patru ani. Rămâne monogamă pe viață. Fidelitate puternică față de același loc de cuibărit — și-o ține veci. Jocul nupțial este spectaculos: spirale, picaje, tonouri și vrii la viteze de peste 180 km/h. Știți cum e? Împerecherea are loc în aer. Femela depune 2-3 ouă între mai și începutul lui iunie; incubația durează 18-27 de zile după cum aruncă clima, iar puii stau în cuib 37-42 de zile. Când ies, trebuie să fie gata de zbor imediat. Nu există o a doua șansă pe sol.
Drepneaua neagră pleacă din România în august și se întoarce în aprilie — luni întregi deasupra Africii, fără să-și atingă picioarele de pământ. Data la care o veți zări prima oară pe cerul de primăvară — de obicei după 20 aprilie — marchează întoarcerea uneia dintre puținele creaturi care au rezolvat complet gravitația. Viteza maximă înregistrată depășește 200 km/h. O plaseaza printre cele mai rapide păsări din lume. O umbră mică și grăbită pe cer — asta crezi că vezi. În realitate, una dintre cele mai perfecționate mașinerii biologice de zbor care au evoluat vreodată.