Gardienii Revoluției Islamice au lansat sâmbătă atacuri cu drone asupra bazelor militare americane din Bahrain. O ripostă directă. La bombardamentele SUA asupra insulei iraniene Sirik. Acordul de pace semnat pe 17 iunie pare să se destrame înainte să fi apucat să funcționeze măcar, readucând pericolul unui război regional total în Orientul Mijlociu — exact ce trebuia evitat.
Contextul imediat e mai complicat decât pare. Comandamentul Central al SUA anunțase vineri seară că forțele americane au lovit mai multe obiective militare iraniene din apropierea strâmtorii Ormuz, invocând ca motiv un atac iranian cu dronă asupra unui vas comercial bătând pavilion Singapore, interpretat de administrația Trump drept o încălcare directă a armistițiului de 60 de zile convenit prin Memorandumul Înțelegerii de la Islamabad. Doar că — și aici e nodul gordian — acest acord fusese semnat la distanță pe 17 iunie: Trump l-a semnat la Versailles, președintele iranian Masoud Pezeshkian la Teheran, după luni de negocieri mediate de Pakistan. Două tabere care semnaserăaceeași hârtie din locuri diferite, cu așteptări radical opuse.
Tratatul părea solid pe hârtie. Prevedea încetarea completă a ostilităților, redeschiderea strâmtorii Ormuz pentru navigație și garanții că Iranul nu va dezvolta arme nucleare. Administrația Trump precizase — și aici lucrurile devin și mai spectaculoase — că nu a plătit despăgubiri Teheranului, dar că activele iraniene înghețate vor fi deblocate și redirecționate exclusiv spre ajutoare umanitare, cu produse cumpărate din SUA. Trump adăugase apoi că, „la momentul potrivit”, trupele americane vor prelua și distruge toate deșeurile de uraniu îmbogățit stocate în Iran. Un acord asimetric, construit ca victorie americană — și tocmai de aceea fragil. Extrem de fragil.
Precedente istorice: Golful Persic a mai ars
Tensiunile din Golful Persic nu sunt ieri. Incidentul din 1988, când marina americană a doborât zborul Iran Air 655, ucigând 290 de civili, a rămas o rană deschisă în relațiile bilaterale timp de decenii. După aia, în 2019, Iranul a doborât o dronă militară americană deasupra Strâmtorii Ormuz, provocând o criză care a dus Washingtonul la un pas de atac direct — oprit în ultimul moment de Trump însuși, fiindcă, în realitate, niciunul dintre ei nu-și dorește cu adevărat un război pe față. În ianuarie 2020, asasinarea generalului Qassem Soleimani la Bagdad a generat o ripostă iraniană cu rachete balistice asupra bazei americane Ain al-Assad din Irak. De fiecare dată, escaladarea a fost oprită înainte de punctul de rupere — dar de fiecare dată marja a fost mai mică. Înțelegi? Psihologia conflictului se resfrânge. Strâmtoarea Ormuz, prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial, a fost și ea instrumentalizată repetat: Iranul a amenințat cu blocarea ei în 2012, 2018 și 2019, fără să ducă vreodată amenințarea până la capăt. Sunt doar amenințări. Dar situația actuală reproduce același tipar exact, cu singura diferență că acum există un tratat semnat pe care ambele tabere pretind că îl apără — în timp ce îl violeaza.
Vance și replica care a escaladat totul
Atacul iranian asupra vasului comercial a declanșat reacții imediate la Washington. Imediate și crude. Donald Trump a calificat gestul drept „o încălcare nesăbuită” a acordului de pace — formulare diplomatică, exact cum se obișnuiește. Vicepreședintele JD Vance nu a lăsat loc de interpretare, declarând explicit: „Violența va fi întâmpinată cu violență.” Trei cuvinte. Și gata. Câteva ore mai târziu, Bahrain-ul devenea teatrul unui conflict pe care tocmai tratatul de la Islamabad ar fi trebuit să îl prevină. Fiasco total.
Reacțiile instituționale: acuzații încrucișate
Ministerul de Externe al Bahrainului a condamnat atacurile iraniene ca „o încălcare flagrantă a suveranității” țării sale — formulare standard în dreptul internațional pentru agresiuni asupra unui stat suveran, care poate activa mecanisme de apărare colectivă în cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului (da, asta și există — o alianță defensivă pe care nimeni în mass-media occidentală nu o comentează). Teheranul a întors acuzația cu aceeași monedă. Ministerul iranian de Externe a susținut că administrația Trump a fost prima care a rupt termenii acordului, prin bombardarea instalațiilor de la Sirik. Gardienii Revoluției au declarat că atacurile americane au fost „respinse” și au anunțat că riposta va continua. Nicio parte nu admite că a tras primul. Una peste alta, ambele tabere pretind că apără același tratat pe care îl violează simultan. Pakistanul, mediatorul care a facilitat Memorandumul de la Islamabad, nu a emis până la momentul redactării acestui articol nicio declarație oficială privind situația actuală.
Dar iată detaliul care schimbă cu adevărat perspectiva totală: atacurile din Golful Persic nu sunt o escaladare bilaterală izolată. Strâmtoarea Ormuz, prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial, fusese redeschisă navigației exact prin acordul de la Islamabad. Și dacă ostilitățile continuă așa cum par că se-ntâmplă, blocarea acestei artere maritime devine din nou probabilă — cu efecte directe asupra prețurilor la energie la nivel global, inclusiv în Europa. Asta nu e doar o chestiune de orgoliu regional.
Ce urmează
Următoarele 48 de ore sunt decisive. Asta e sigur. Nicio parte nu a anunțat reluarea negocierilor, Pakistanul nu a confirmat dacă mai poate juca rolul de mediator, iar Comandamentul Central american nu a exclus noi lovituri. Pe plan diplomatic, Consiliul de Securitate ONU ar putea fi convocat în sesiune de urgență, doar că dreptul de veto al SUA și absența Iranului din structurile occidentale de securitate limitează orice intervenție instituțională rapidă. Acordul de la Islamabad nu este oficial mort. Dar respiră cu dificultate. Și istoria recentă a Orientului Mijlociu arată ceva clar: momentele în care ambele tabere se cred îndreptățite să riposteze simultan sunt exact cele mai greu de oprit. Sunt și cele mai periculoase.