Dragoș Șeuleanu, fost Președinte Director General al Societății Române de Radiodifuziune, s-a stins din viață la doar 63 de ani, lăsând în urmă nu doar o carieră remarcabilă în slujba presei publice, ci și o amintire vie în conștiința celor care au avut privilegiul să-l cunoască, să lucreze cu el sau pur și simplu să-i audă vocea calmă și echilibrată în tumultul postdecembrist al României.
Dincolo de funcțiile pe care le-a ocupat, Dragoș Șeuleanu a fost un om de caracter, un profesionist care a înțeles că jurnalismul nu înseamnă doar relatare, ci și educație, responsabilitate, empatie și, mai presus de toate, echilibru. A pășit în lumea radioului într-un moment istoric – în ianuarie 1990, la scurt timp după căderea regimului comunist, când România își căuta cu disperare vocile libere, clare și demne. Iar vocea sa a devenit una dintre ele.
A debutat în redacția emisiunilor pentru tineret și copii din cadrul SRR, acolo unde a înțeles importanța formării unei generații care avea să crească în libertate. Nu a fost doar un om de birou sau un tehnocrat – a fost un jurnalist în toată puterea cuvântului, implicat în conținut, în mesaj, în formă și în sufletul celor care ascultau. A fost convins că educația începe în familie, continuă în școală, dar trebuie susținută constant și de media.
În anul 2001, a preluat conducerea Societății Române de Radiodifuziune într-o perioadă de mari frământări și transformări. Patru ani mai târziu, când mandatul său s-a încheiat, instituția era deja modernizată, aliniată standardelor europene și dotată cu viziune pentru viitor. Tehnologia, în plină expansiune, era tratată de Șeuleanu ca un partener de încredere, nu ca o amenințare – a înțeles că adaptarea este esențială pentru supraviețuirea radioului public în era digitală.
Radioul, pentru el, nu era doar o instituție. Era o inimă care bătea pentru oameni. Un loc unde vocile trebuie să fie libere, dar bine ancorate în adevăr. Un spațiu de dialog, de cultură, de memorie colectivă. Tocmai de aceea, în anul 2003, eforturile sale au fost răsplătite simbolic de statul român: a fost decorat de președintele Ion Iliescu cu Ordinul Național „Serviciul Credincios”, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de existență a SRR. Un gest care a confirmat public ceea ce mulți din interior știau deja: Dragoș Șeuleanu era un om al instituției, dar mai ales un om al valorilor.
Colegii își amintesc de el ca de un lider cald, mereu atent la nevoile celor din jur, dornic să înțeleagă, să asculte, să construiască. Nu ridica vocea, dar avea autoritate. Nu făcea risipă de cuvinte, dar fiecare propoziție avea greutate. Era genul de șef care intra primul dimineața și pleca ultimul seara, dar care nu uita niciodată să salute, să zâmbească sau să întrebe simplu: „Ești bine?”.
După ce s-a retras din conducerea SRR, nu a mai fost prezent constant în prim-planul media, dar influența sa a rămas. Radioul public a continuat să funcționeze în spiritul pe care el l-a insuflat – unul bazat pe echilibru editorial, pe profesionalism și pe respect față de ascultători. A fost o prezență discretă, dar fermă. O coloană de sprijin, nu un reflector.
A plecat într-o lume mai senină într-un moment în care presa românească se confruntă cu noi provocări. Poate tocmai de aceea, plecarea lui e și mai dureroasă. Pentru că era genul de om de care avem nevoie – un om de dialog, nu de scandal, un om al soluțiilor, nu al senzaționalului. Un om care știa să tacă atunci când era nevoie, dar și să vorbească apăsat când adevărul trebuia rostit.
Dragoș Șeuleanu nu mai este, dar amintirea lui rămâne vie în paginile istoriei jurnalismului românesc și în vocile zecilor de colegi pe care i-a inspirat. Rămâne în studiourile în care s-a muncit cu pasiune, în frecvențele pe care le-a modernizat, în fiecare emisiune gândită cu respect pentru public. Iar pentru toți cei care cred în ideea de presă onestă, verticală și profund umană, el rămâne un model.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
