În fiecare an, pe 24 iunie, românii sărbătoresc una dintre cele mai frumoase și profunde zile din calendar: Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, zi care se suprapune cu Sânzienele, o sărbătoare populară străveche, încărcată de simboluri, mister și lumină. Este o zi în care cerul parcă se apropie de pământ, iar omul își aduce aminte că face parte dintr-o ordine mai mare, în care credința, natura și tradiția conviețuiesc în echilibru.
O zi rară în calendarul ortodox – sărbătoarea unei nașteri sfinte
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este una dintre puținele sărbători închinate venirii pe lume a unui sfânt – o excepție notabilă într-un calendar unde, de regulă, sunt marcate adormirile sfinților. Fiul dreptului Zaharia și al Elisabetei, Ioan este cel care avea să deschidă calea Mântuitorului. Glasul lui în pustie chema la pocăință, iar viața sa a fost o pildă de curăție, renunțare și dăruire.
Pe 24 iunie, în toate bisericile ortodoxe din țară se rostesc rugăciuni speciale. În sate, oamenii se îmbracă în haine de sărbătoare, aprind lumânări și aduc flori, sperând că mijlocirea Sfântului le va aduce sănătate, liniște în suflet și binecuvântare în familie.
Sânzienele – zânele verii și poezia neamului nostru
Tot în această zi, în tradiția populară se sărbătoresc Sânzienele, zânele blânde și frumoase ale verii. Se spune că ele apar doar o dată pe an, la miez de noapte, dansând peste câmpurile pline de flori, învăluind plantele cu putere de vindecare și aerul cu miresme tămăduitoare.
Fetele culeg flori galbene de sânziene și împletesc coronițe pe care le așază pe porți, la ferestre, pe cruci sau le păstrează în casă, ca să le aducă noroc și protecție. În unele locuri, coronițele sunt aruncate pe acoperiș – dacă rămân acolo, este semn că fata se va mărita curând.
În zori, roua este culeasă în tăcere, în poieni sau în grădini, pentru că se spune că are puteri tainice – vindecă, înfrumusețează și aduce noroc. Este o zi în care natura pare să-și deschidă brațele, iar sufletul simte parcă o legătură directă cu divinul.
Obiceiuri și interdicții transmise din generație în generație
În gospodăriile tradiționale, 24 iunie este o zi de odihnă și reculegere. Nu se spală, nu se coase, nu se muncește în câmp sau în grădină. Bătrânii spun că cine lucrează în această zi riscă să atragă asupra casei sale boala, certurile sau seceta.
Este, de asemenea, interzis să te cerți, să înjuri sau să porți ranchiună. Sărbătoarea cere suflet curat și gânduri bune. Mulți aleg să dăruiască haine, alimente sau bani celor nevoiași, ca semn de curățenie spirituală și gest de împăcare cu lumea.
În unele sate din Bucovina, încă se mai ține obiceiul „boului înstruțat” – un taur este împodobit cu flori și panglici, purtat prin sat de flăcăi și stropit cu apă, într-un ritual care aduce belșug și noroc. În alte zone, se fac dansuri ale Drăgaicei, cu rol de protecție pentru culturile din acel an.
O sărbătoare care ne apropie de rădăcini
Ziua de 24 iunie este una în care trecutul și prezentul se întâlnesc cu delicatețe. Este un moment în care spiritualitatea creștină se împletește cu înțelepciunea populară, iar omul modern poate găsi o clipă de liniște și de sens într-o lume adesea grăbită și confuză.
A ne aminti de Sânziene și de Sfântul Ioan Botezătorul nu este doar un exercițiu de evlavie, ci și unul de identitate. În aceste obiceiuri, în aceste povești despre zâne și flori, despre focuri și rugăciuni, bate inima adâncă a neamului nostru. Acolo unde părinții ne învățau că roua e sfântă, că florile vindecă și că omul trebuie să trăiască în pace cu lumea văzută și nevăzută.
În această zi, să ne oprim din goană, să ascultăm glasul păsărilor, să culegem sânziene și să privim spre cer cu recunoștință. Pentru că, uneori, tot ce are nevoie sufletul este o zi de lumină. Iar 24 iunie este, fără îndoială, o astfel de zi.
