„A urcat la Cer să-i întâlnească pe toți cei dragi ai săi” – aceste cuvinte, simple dar copleșitoare, au însoțit anunțul oficial al trecerii în neființă a Steluței Coposu, publicat pe pagina Fundației care poartă numele fratelui ei. O frază care a străpuns liniștea celor care au cunoscut-o, nu pentru cât a vorbit sau a apărut în fața camerelor, ci pentru cât a făcut – în tăcere, cu demnitate și cu o iubire statornică față de familie, credință și valorile democratice.
O viață discretă, dar adânc înrădăcinată în istoria României
Steluța Coposu s-a născut la 26 septembrie 1932, în Bobota, județul Sălaj, aceeași comună din care provenea și Corneliu Coposu, cu 18 ani mai vârstnic. Crescuți într-o familie în care verticalitatea nu era doar o idee, ci o practică de zi cu zi, cei șase copii ai preotului greco-catolic Valentin Coposu și ai Aureliei Coposu au învățat că demnitatea, credința și educația nu se negociază.
Într-o epocă dominată de ideologia totalitară, Steluța a urmat Institutul Politehnic din București, pe care l-a absolvit în 1956. A devenit ingineră într-un domeniu în care femeile erau atunci rar întâlnite – energia. Și-a construit o carieră de peste trei decenii la Institutul de Studii și Proiectări Energetice din Capitală, dar a rămas întotdeauna cu sufletul legat de rădăcini și de familia ei greu încercată.
Viața în umbra unei prigoane
După 1947, destinul familiei Coposu s-a schimbat radical. Odată cu instaurarea regimului comunist, fratele ei, Corneliu, a fost arestat și închis vreme de 17 ani, fără proces. Steluța a fost martoră la suferințele acestuia și la marginalizarea întregii familii. A trăit ani de zile cu sentimentul unei tăceri apăsătoare, al unei lupte care nu se vede, dar care macină – între convingerea că adevărul trebuie păstrat și realitatea unei societăți în care tăcerea era, uneori, singura formă de supraviețuire.
După moartea lui Corneliu, în noiembrie 1995, Steluța Coposu a devenit, alături de sora sa Flavia, păstrătoarea memoriei Seniorului. A înființat Fundația Corneliu Coposu, a participat la evenimente comemorative, a susținut proiecte educaționale și culturale, dar întotdeauna a făcut-o cu discreție, cu decență și fără a căuta recunoaștere personală.
Decorată de Regele Mihai I – un simbol al demnității
În 2009, Steluța și Flavia Coposu au fost decorate de Majestatea Sa Regele Mihai I cu Crucea Casei Regale a României – o distincție rară, acordată celor care, prin viața și faptele lor, întruchipează valori durabile, morale, profunde. A fost un moment de recunoaștere simbolică, dar care a spus mai multe decât orice discurs politic: adevărata noblețe nu se clamează, se trăiește.
Un model de modestie și forță interioară
Steluța Coposu a fost una dintre acele persoane pe care nu le vezi la televizor, dar care influențează în tăcere lumea din jurul lor. Cei care au cunoscut-o o descriu ca fiind caldă, generoasă, mereu prezentă pentru ceilalți, dar fără să ceară nimic în schimb. Într-un interviu din 2009, Flavia spunea despre ea:
„Și-a dedicat întreaga capacitate materială și spirituală pentru folosul familiei și al tuturor celor care i-au cerut sprijinul. Generozitatea a moștenit-o de la mama, toleranța și dragostea de oameni de la Cornel.”
O flacără păstrată aprinsă
Moartea sa marchează încheierea unei epoci. O epocă a tăcerii înțelepte, a discreției asumate, a dăruirii fără aplauze. Dar moștenirea pe care o lasă e una greu de măsurat în cifre sau funcții: este flacăra morală pe care a întreținut-o în vremuri în care curajul, onestitatea și spiritul civic păreau luxuri.
Fundația Corneliu Coposu va rămâne mai departe un far pentru cei care încă mai cred în România profundă și demnă. Documentele păstrate, volumele de corespondență, mărturiile transmise cu grijă – toate acestea vor continua să spună povestea unei familii care a plătit scump pentru convingerile ei, dar care nu și-a pierdut niciodată speranța.
Mai mult decât „sora lui Corneliu Coposu”
Steluța Coposu a fost o femeie întreagă, cu o identitate clară și o forță interioară tăcută, dar neclintită. Nu a urmărit funcții, nu a scris tratate, dar a făcut ceva infinit mai rar: a trăit demn, frumos și fără compromisuri. A păstrat vie amintirea unui frate-simbol, dar și-a lăsat amprenta personală în inimile tuturor celor care au avut privilegiul s-o întâlnească.
Prin plecarea ei, România pierde o filă vie din propria istorie. O istorie a verticalității, a credinței și a dragostei de țară. Și poate, mai ales, o lecție despre cum se poate trăi simplu și frumos, într-o lume adesea atât de complicată.
