Miercuri, 2 iulie 2025. România se trezește din nou sub semnul nemulțumirii și al tensiunii. Nu e vorba de simple proteste izolate, ci de o revoltă profundă, care ia amploare în instituții-cheie ale statului: Ministerul Finanțelor și ANAF. În fața birourilor închise și a angajaților adunați în curți sau pe trepte, atmosfera nu este una de agitație, ci de oboseală și frustrare acumulată în ani.
Oameni care zi de zi gestionează miliarde de lei, care calculează pensii, salarii, contribuții și bugete, oameni pe care nu-i vede nimeni dar de care depinde întreaga funcționare a statului – au ales să spună „Ajunge!”.
„Ori ne ascultați, ori plecăm acasă!”
Vasile Marica, liderul sindicatului Sed Lex, nu și-a mai ales cuvintele cu diplomație. A rostit, în direct la Digi24, ceea ce mii de bugetari simt de multă vreme: „Dacă nu ne ascultă nimeni, blocăm activitatea și, atunci, toată România va fi blocată. Nu vor fi bani de pensii, nu vor fi salarii, nu vor decola avioanele”.
E o amenințare? Poate. Dar mai degrabă este strigătul unei generații de funcționari publici care, după ani în care au fost acuzați, ignorați, tăiați din buget și lăsați fără protecție socială, cer ceva elementar: respect și predictibilitate.
De la 5.000 de protestatari în prima zi, s-a ajuns la 8.000 marți. Zeci de instituții din toată țara au simțit golul: birouri goale, ghișee închise, dosare lăsate pe jumătate completate. O liniște apăsătoare care anunță un posibil blocaj fără precedent.
O Ordonanță care a pus gaz pe foc
Totul a pornit de la o Ordonanță de Urgență aprobată de Guvern luni seara. Două prevederi – aparent tehnice, dar cu impact direct asupra oamenilor – au fost suficiente pentru a aprinde spiritele:
- Plafonarea sporului de condiții vătămătoare la maximum 300 de lei brut pe lună, indiferent de natura riscului;
- Reducerea concediului suplimentar pentru condiții periculoase, de la 5–10 zile lucrătoare, la doar 3–5 zile.
Pentru un angajat care lucrează în arhive umede, în subsoluri pline de mucegai, lângă servere sau în birouri fără ventilație, aceste sume și zile în plus nu sunt un moft. Sunt o formă de recunoaștere a riscului. Iar acum, Guvernul le ia și acea minimă formă de protecție, sub pretextul echilibrării bugetare.
„Ne simțim trădați”
Cuvintele care se aud în fața Ministerului Finanțelor sunt simple, dar dureroase: „Nu cerem privilegii. Cerem doar să nu fim umiliți”. Sunt oameni care lucrează de 15–20 de ani în sistem. Care nu au plecat din țară, nu au fugit în privat. Au rămas aici, pe salarii mici, cu responsabilități uriașe și presiuni zilnice.
Mulți dintre ei spun că nu vor să ajungă la grevă generală. Dar dacă Guvernul continuă să ignore apelurile lor, nu vor avea de ales. „Să ne spună în față: nu mai avem nevoie de voi. Și plecăm. Închidem instituția și mergem acasă”, a spus același Vasile Marica, cu un ton amar.
Un scenariu îngrijorător
În lipsa unui acord sau măcar a unui dialog, România se îndreaptă spre o situație extrem de delicată. Dacă protestele se transformă în grevă generală, consecințele pot fi dramatice:
- Plățile de pensii și salarii pot fi întârziate;
- Contabilitatea instituțiilor publice poate fi blocată;
- Firmele nu vor mai putea înregistra acte la ANAF;
- Trezoreriile nu vor mai funcționa, ceea ce înseamnă paralizie în administrația publică.
Toate acestea, în plină vară, într-un an electoral, într-un climat economic deja fragil.
Ce face Guvernul?
Până la această oră, răspunsul oficial este unul reținut. Executivul spune că măsurile sunt necesare pentru reducerea deficitului bugetar și pentru a evita pierderea fondurilor europene. Dar nimeni nu a ieșit să discute cu protestatarii. Nimeni nu a încercat să-i asculte cu adevărat.
Această tăcere doare mai mult decât orice ordonanță. Pentru că transmite mesajul că munca acestor oameni nu contează. Că ei pot fi ignorați. Că sacrificiul lor din pandemie, din criză, din fiecare zi în care au ținut instituțiile în viață, nu are valoare.
Azi, în fața Ministerului Finanțelor, nu protestează doar niște bugetari. Protestează o generație întreagă de oameni care cer să nu mai fie tratați ca niște simple cifre într-un Excel bugetar.
Cei care lucrează în umbră – în birouri vechi, în săli fără lumină naturală, în fața calculatoarelor care dau salarii și pensii pentru milioane – cer un lucru simplu: să nu li se ia și puținul care le-a mai rămas.
Și poate că Guvernul ar trebui, măcar pentru o zi, să-i privească nu ca pe „angajați ai statului”, ci ca pe oameni. Cu familii, cu griji, cu facturi, cu demnitate. Altfel, România nu va fi doar blocată – ci ruptă din interior.
