În dimineața liniștită de 23 iunie, când soarele încă nu mângâiase geamurile și păsările abia începeau să cânte, pământul a suspinat adânc sub România. Era ora 04:42. O oră în care lumea încă visa, iar inimile oamenilor băteau liniștit sub păturile calde. Dar sub acest calm aparent, în adâncurile Vrancei, o energie nevăzută și-a făcut simțită prezența: un cutremur cu magnitudinea de 4.0 pe scara Richter s-a produs la peste 125 de kilometri adâncime.
Nu a fost un seism puternic. N-au căzut ziduri, n-au trosnit acoperișuri. Dar au fost suflete care s-au trezit brusc, cu inima strânsă și privirea căutând sprijin în întuneric. A fost acea senzație greu de explicat, acel fior care trece pe șira spinării, când știi – fără să vezi – că pământul s-a mișcat sub tine.
Conform Institutului Național pentru Fizica Pământului, epicentrul s-a aflat în zona seismică Vrancea, județul Buzău. În apropiere: Focșani, Buzău, Sfântu-Gheorghe, Brașov, Ploiești. Locuri unde oamenii trăiesc cu pământul sub ei ca un vechi tovarăș capricios – liniștit azi, cutremurat mâine.
Și dacă acest cutremur a fost slab, el a venit ca o amintire. O bătaie în ușă, un murmur în noapte care spune: „Sunt aici. Nu m-ați uitat, nu-i așa?”
Pentru mulți români, aceste momente aduc înapoi umbrele altor dimineți. 4 martie 1977 nu este o simplă dată în calendar. Este o rană încă vie pentru cei care au pierdut, pentru cei care au trăit frica, durerea, ruina. E acea lecție pe care nu vrem s-o învățăm din nou, dar nici n-o putem ignora.
Seismologul Gheorghe Mărmureanu, omul care de zeci de ani citește semnele nevăzute ale adâncurilor, a oferit și el un comentariu. Cu sinceritatea calmă a celui care cunoaște tăcerea pământului, a spus: „Trebuie să ne fie clar că nu vom scăpa de un viitor mare cutremur.” Nu a vrut să sperie. A vrut doar să ne pregătească.
El spune că, potrivit analizei seismelor din ultimele trei secole, următorul mare cutremur ar putea lovi România în jurul anilor 2039–2040. Nu cu certitudine, dar cu o probabilitate prea mare ca să fie ignorată. „Avem o hartă a cutremurelor puternice și istoria lor din ultimii 300 de ani. Pe baza ei analizăm aceste amenințări. Și da, este o chestiune de timp”, a spus Mărmureanu, într-o declarație pentru Capital.ro.
Și atunci, ce ne rămâne de făcut?
Să ne temem? Să fugim? Să uităm?
Poate că nu. Poate că ne rămâne să învățăm să fim mai conștienți. Mai prezenți. Mai pregătiți. Poate că trebuie să vorbim mai des despre siguranță, despre casele în care locuim, despre școli, spitale, instituții care, la un moment dat, vor fi nevoite să reziste. Să fim vigilenți, nu panicați. Precauți, nu paralizați.
Pentru că Vrancea nu doarme. Sub noi, pământul respiră. Și, uneori, ne aduce aminte că tot ceea ce ni se pare solid este, de fapt, fragil. Că ceea ce considerăm stabil poate, în câteva secunde, să se clatine. Și că liniștea unei dimineți de vară poate fi spartă de o vibrație abia perceptibilă, dar profundă.
Cutremurul de azi nu a făcut rău. A fost blând. A fost, poate, doar o palmă ușoară pe umăr din partea naturii. Ca să nu uităm că suntem doar oaspeți pe această planetă. Și că pământul are ritmul lui, răbdarea lui, dar și puterea lui.
A fost o mișcare mică, dar un mesaj mare. Și poate, cine știe, un moment bun să ne reamintim cât de important e să fim pregătiți. Cu calm. Cu înțelepciune. Cu inimile deschise și casele întărite.
Pentru că, într-o zi, va veni un alt cutremur. Mai mare. Mai puternic. Dar între timp, avem timp. Timp să fim mai buni, mai atenți, mai uniți. Timp să fim pregătiți.
Și poate că exact asta voia să ne spună și pământul, în dimineața aceasta tăcută.
