România își ia rămas-bun de la o figură luminoasă a lumii culturale – criticul de artă Andrei Doicescu, fiul celebrului arhitect Octav Doicescu. O viață trăită cu discreție, o eleganță interioară rar întâlnită și o noblețe care nu ținea de aparențe, ci de profunzimea sufletului. A plecat dintre noi lăsând în urmă o liniște grea, o tăcere care apasă inimile celor care l-au cunoscut și i-au simțit vibrația caldă, dar reținută.
Pierderea a fost anunțată public printr-un mesaj cutremurător, postat pe rețelele sociale de scriitorul Florin Toma, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Andrei Doicescu. Într-un omagiu sincer și dureros, Toma a reușit să aștearnă în cuvinte esența unui om greu de cuprins în definiții: „Ce tristețe cumplită m-a cuprins!”, a scris el. „De astăzi, domnul Andrei O. Doicescu, fiul marelui arhitect al României, Octav Doicescu, nu mai e. Omul de cultură, criticul de artă, arhitectul și prietenul a plecat într-o lume mai bună. Fiindcă și-a isprăvit menirea pe acest pământ cu frumoase isprăvi de suflet.”
Cuvinte simple, dar încărcate de sens, care vorbesc despre un om ce nu s-a lăsat niciodată prins de goana modernă a vizibilității. Un om care nu s-a impus prin strigăt, ci prin tăcere, prin darurile fine ale spiritului său, prin modul în care știa să dăruiască fără a aștepta nimic în schimb.
Imaginea lui Andrei Doicescu, așa cum rămâne în memoria lui Florin Toma, este cea a unui om discret, cu o privire adâncă, tristă și pătrunzătoare. O privire în care nu se citea pierderea, ci o formă aparte de resemnare – aceea a omului care a văzut și a înțeles mult prea multe. „Era o resemnare imersată într-un ocean de melancolie”, scrie Toma, cu gândul la o fotografie în care Doicescu apărea într-un parc, înconjurat de un stol de porumbei, unii în zbor. „Imaginea generică a unui turbion al tuturor melancoliilor lumii privind ideea de zbor.”
Pentru cei care l-au cunoscut, Andrei Doicescu nu era doar un critic de artă și un arhitect de vocație, ci un „dăruitor prin excelență”. Un om care știa să ofere idei, imagini, citate, povești, toate alese cu un rafinament intelectual rar. Toma își amintește cu emoție un gest simplu, dar atât de grăitor: în toamna anului 2023, când nu a reușit să ajungă la o expoziție importantă la Paris, Andrei și doamna Iulia Niculescu i-au trimis prin poștă catalogul acelei expoziții – o consolare tăcută, dar puternică.
„A fost un cadou de consolare, pe care mărturisesc că am vărsat o lacrimă”, notează scriitorul, cu sinceritate. „Cum, cu aceeași lacrimă de adânc regret, cinstesc acum memoria unui mare prieten.” Gesturi aparent mici, dar în care se concentrează o întreagă filozofie de viață – aceea a oamenilor care știu să simtă, să vadă și să înțeleagă fără să rostească multe cuvinte.
Moartea lui Andrei Doicescu nu este doar o pierdere pentru cei apropiați, ci și pentru o întreagă generație care a avut nevoie de repere culturale adevărate. A fost un om care nu și-a trăit viața în lumina reflectoarelor, dar care a luminat, prin prezența sa, existența celor din jur. Un spirit nobil, care a înțeles că frumusețea nu trebuie să țipe, ci să șoptească. Și a șoptit, toată viața, cu eleganță și profunzime.
Într-o epocă în care stridența pare să domine, Andrei Doicescu rămâne amintirea unei alte lumi – una în care discreția era semn de noblețe, iar cultura se trăia, nu se mima. Pentru cei care l-au iubit, va rămâne mereu acel prieten „tutelar”, așa cum l-a descris Florin Toma. Un om înalt, nu doar la propriu, ci și în sensul verticalității morale.
„Să vă fie Calea luminată, domnule Andrei Doicescu!” – este urarea care încheie omagiul scris de prietenul său. Iar această urare nu e doar o formulă, ci o rugăciune sinceră, pentru un om care și-a încheiat tăcut misiunea, dar care va rămâne viu în inimile celor care l-au cunoscut și înțeles.
Un ultim omagiu pentru un spirit rar. România e mai săracă fără el.
