Puiu Călinescu rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale teatrului și comediei românești, un artist care și-a trăit viața cu misiunea clară de a aduce zâmbete și voie bună într-o lume adesea copleșită de griji. Născut la 21 iunie 1920, în cartierul Grivița din București, Alexandru Călinescu – așa cum l-au numit la naștere – a crescut într-o familie greu încercată. Mama lui s-a stins din viață devreme, iar el a fost crescut, pentru o vreme, de rudele mamei. Tatăl său, Jean Tomescu, era actor, așadar teatrul nu i-a fost niciodată străin.
Copilăria grea și nevoia de a se întreține l-au împins devreme spre scenă. A debutat în spectacole de tip revistă, acele show-uri pline de culoare și umor care animau cinematografele din perioada interbelică. Talentul său nu a trecut neobservat, iar în 1948 a fost cooptat în trupa Teatrului „Constantin Tănase”, instituție care avea să-i devină, până la finalul vieții, a doua casă.
Un spirit de revistă inegalabil
Puiu Călinescu a fost mai mult decât un actor. A fost un creator complet. Nu doar că interpreta, ci și scria scenariile spectacolelor în care juca, cu un talent remarcabil de a decupa realitatea în fărâme de comic inteligent și sincer. Titluri precum „Fără mănuși”, „Și Ilie face sport”, „Nicuță… la Tănase” sau „Sonatul lunii” rămân până astăzi repere ale teatrului de revistă autohton.
Alături de compozitorul Petre Mihăescu și regizorul Bițu Fălticineanu, Puiu a format un trio de forță, un nucleu creativ care a dominat repertoriul teatrului din Calea Victoriei 174 pentru decenii întregi. Erau vremuri în care o sală plină de spectatori râdea din toată inima, uitând pentru câteva clipe de greutățile unei epoci apăsătoare.
De la scenă, pe ecranul mare
Cei care nu l-au văzut pe viu, l-au cunoscut prin rolurile sale din cinematografie. De neuitat rămâne Trandafir din seria „B.D. – Brigada Diverse”, dar și aparițiile savuroase din „Nea Mărin Miliardar” sau „De-aș fi… Harap Alb”. Umorul lui Puiu era viu, natural, și cucerea fără efort. Avea o expresivitate rar întâlnită – o mobilitate a feței, a gesturilor, a întregului corp, care îl făcea unic pe scena românească.
Un suflet cu vocația bucuriei
Poate cea mai mare calitate a lui Puiu Călinescu era puterea de a râde și de a-i face pe ceilalți să râdă. Nu forțat, nu mecanic, ci cu sinceritate. Credea cu tărie că râsul este o formă de vindecare, o condiție esențială a vieții. „Pentru mine, râsul este o condiție a vieții. Cred că biata mama s-a gândit ca eu să fiu de râsul lumii”, spunea el cu umorul său inconfundabil.
Chiar și în ultimele clipe ale vieții, pe patul de spital, nu a renunțat la această misiune. Povestea bancuri medicilor, infirmierelor, oricui se afla în preajmă. Nu voia să fie plâns, ci să rămână un simbol al optimismului, un ambasador al bucuriei.
Moștenirea unui om rar
„Puiu Călinescu era ca o planetă în jurul căreia asteroizii formau lumi astrale de revistă”, scria Aurel Storin în cartea sa dedicată teatrului „Constantin Tănase”. O imagine poetică, dar profund adevărată. În jurul lui s-au format generații de actori, publicul a învățat să râdă cu sufletul, iar scena a devenit un spațiu sacru al speranței.
Puiu nu a avut parte de lumina reflectoarelor internaționale, dar cei care l-au cunoscut spun că, dacă ar fi ajuns la Hollywood, multe dintre starurile comediei americane ar fi rămas în umbra lui.
Astăzi, la fiecare 21 iunie, ne amintim cu drag de acest actor extraordinar, care a transformat durerea în zâmbet, necazul în glumă și viața în spectacol. Puiu Călinescu a fost și rămâne un nume care stârnește zâmbete – și, poate, lacrimi de dor.
