Într-o lume care aleargă neobosit spre performanță, pragmatism și eficiență, există gesturi mici care păstrează aprinsă o lumină discretă, dar vie, în adâncul inimii unei case. Un astfel de gest, simplu și aproape uitat de unii, dar profund și încărcat de sens, este aprinderea candelei. Un gest pe care, de sute de ani, femeile îl fac dimineața, cu evlavie și cu gândul la cei dragi.
Nu este doar o rutină. Este un ritual. Este o formă de a spune „bună dimineața” lui Dumnezeu, de a închina începutul unei zile Celui de Sus. Este, cum spunea părintele Constantin Coman, o întâlnire concretă cu divinitatea, în care inima se apleacă, se roagă, se încredințează.
„Femeile sunt cele care țin candela aprinsă”, mărturisește duhovnicul cu blândețe și profundă recunoștință, amintindu-și chipul bunicii, al mamei, și mai apoi al soției sale. Toate, fără a vorbi prea mult, au păstrat vie legătura casei cu cerul. Gestul lor, făcut în tăcere, cu inimă curată, a fost o rugăciune în sine.
Într-o societate dominată de raționalism și tehnologie, femeile rămân — adesea fără să știe — purtătoarele celei mai profunde forme de credință: trăirea cu inima. În ochii lor, în mâinile lor, în tăcerea din jurul unei candele aprinse, se adună toate grijile, speranțele și rugăciunile unei familii.
Preotul le îndeamnă pe tinerele soții să păstreze această rânduială: să aprindă zilnic candela. Să o aprindă înainte de orice alt lucru, ca un gest de predare și recunoștință. Când flacăra pâlpâie în fața icoanei, mintea se liniștește, inima se deschide și ziua începe sub binecuvântarea Domnului.
Și nu e nevoie de vorbe multe. Câteodată, o singură cruce făcută în tăcere poate spune mai mult decât o rugăciune lungă. Când o femeie aprinde candela, aprinde și lumina credinței în casa ei. O casă unde Dumnezeu nu e doar o idee, ci o prezență vie, constantă.
Părintele Constantin Coman povestește că, la spovedania dinaintea cununiei, recomandă un canon aparte: soțul să cumpere o candelă de argint, iar soția să o aprindă zilnic. Este un început simbolic, dar plin de putere. Acolo unde este aprinsă candelă, este lumină. Și acolo unde e lumină, nu se poate așeza întunericul.
Pentru femeile educate, implicate profesional, acest gest poate părea o simplă tradiție. Dar chiar ele au cea mai mare nevoie de ancoră duhovnicească. Într-un univers care cere mult și oferă puțin, aprinderea candelei e o respirație de liniște. Un timp al sufletului.
Este, spune părintele, un gest întemeietor. Un gest care o așază pe femeie într-o relație de fidelitate cu Dumnezeu. Și Dumnezeu nu întârzie niciodată să răspundă.
O candelă aprinsă nu e doar pentru femeie. Este pentru întreaga familie. E pentru copilul care trece prin fața icoanei și își face o cruce. E pentru bărbatul care pleacă la drum cu binecuvântare. E pentru bătrâna din casă care își amintește de vremea când și ea făcea același lucru.
Și pentru cei care încă se îndoiesc, părintele are un răspuns simplu: „Faceți experimentul.” Aprindeți candela în fiecare dimineață și vedeți cum se schimbă atmosfera din casă. Vedeți cum inima se domolește, cum gândul se limpezește, cum grijile devin mai ușor de dus.
Rugăciunea rostită la aprinderea candelei e și ea o picătură de lumină:
„Prea Sfântă și Înaltă Treime, primește dragostea mea înaintea Ta și arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele… Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu și o du înaintea Fiului pentru iertarea păcatelor!”
Aprinderea candelei nu e un obicei învechit. Este un gest viu, care leagă generațiile. Este o mângâiere tăcută, o rugă a inimii. Iar femeile — mame, soții, bunici — sunt cele care, prin acest gest mic, țin aprinsă flacăra credinței în vremuri de întuneric.
Pentru că, până la urmă, femeia este cea care, tăcut, cu răbdare și iubire, păstrează lumina în casă. Iar când lumina e acolo, nimic nu e pierdut.
