Delia Dinu a plecat. După 20 de ani petrecuți în inima protocolului de la Cotroceni, femeia care a fost martor tăcut, dar esențial, al celor mai importante momente oficiale din istoria recentă a României, și-a luat rămas-bun. Cu discreția care a definit-o întotdeauna, a cerut să părăsească funcția de consilier prezidențial. Luni, președintele interimar Ilie Bolojan a semnat decretul care oficializează sfârșitul unei epoci.
Nu a fost o vedetă. Nu a dat interviuri, nu a căutat aplauze. Dar dacă vreodată ai văzut o ceremonie la Palatul Cotroceni care a curs impecabil – de la gesturi, la priviri, de la drapele la tăceri – atunci, fără să știi, ai văzut mâna Deliei Dinu. Timp de două decenii, ea a fost arhitectul invizibil al eleganței instituționale, femeia din umbră care a știut să așeze fiecare detaliu cu o precizie desăvârșită.
Are 48 de ani și vine din Sibiu. A terminat Dreptul, dar viața a condus-o spre o altă formă de justiție: aceea a rafinamentului, a respectului pentru protocol, pentru rânduială și pentru onoare. A început la Serviciul de Protecție și Pază, într-un sistem dominat de reguli și sobrietate. Dar acolo s-a format. A învățat să vadă dincolo de aparențe, să citească nu doar regulamentele, ci și oamenii.
În 2005 pășea pentru prima dată în Administrația Prezidențială. Nimic spectaculos la exterior, dar cu o tărie interioară care avea să devină semnătura ei profesională. A urcat treptat – consilier în protocol, apoi șef de departament, apoi consilier de stat, iar în 2016, consilier prezidențial. A rămas acolo, indiferent de cine era președinte. Cu Traian Băsescu, cu Klaus Iohannis, cu Ilie Bolojan. A fost una dintre puținele constante într-o instituție în care oamenii vin și pleacă odată cu administrațiile.
A fost acolo când s-au semnat tratate, când s-au rostit jurăminte, când s-au primit regi și ambasadori, când România era privită de ochii întregii lumi. Fiecare pas, fiecare privire, fiecare întindere de mână purta amprenta Deliei Dinu. A fost umărul nevăzut pe care s-a sprijinit o întreagă președinție – și nimeni nu a știut, pentru că ea n-a cerut niciodată să fie știută.
Luni, 27 mai, înainte ca Nicușor Dan să depună jurământul ca președinte al României, Palatul Cotroceni a mai respirat o dată sub ritmul vechi. Ilie Bolojan a semnat plecarea celor 13 consilieri prezidențiali și de stat. Mulți vor mai rămâne până la finalul lunii iunie, ca să asigure tranziția. Delia Dinu nu. Ea a ales să plece acum, simplu, fără aplauze, fără fast. Așa cum a și trăit acolo, în tăcere, dar cu o demnitate care ar merita rostită cu voce tare.
Nu e ușor să pleci după 20 de ani. Nu dintr-o funcție, ci dintr-un ritual. Dintr-un univers construit cu migală, cu nopți nedormite, cu emoții reținute în colțul gurii și cu satisfacția aceea rară că ai făcut ce trebuia – chiar dacă nimeni n-a observat.
Delia Dinu n-a fost niciodată în prim-plan. Dar toți cei care au trecut prin Palatul Cotroceni au trecut, într-un fel sau altul, pe lângă ea. Au simțit ordinea, claritatea, solemnitatea. Și-au găsit locul, fără să știe cine l-a gândit. Acum, acel cineva a plecat.
Poate într-o zi va scrie o carte. Poate nu. Dar într-o lume grăbită, în care totul se consumă și se uită, plecarea ei merită reținută. Pentru că în spatele tăcerii a fost un om care a ținut o instituție întreagă în echilibru. Cu calm. Cu precizie. Cu inimă.
Mulțumim, doamnă Delia Dinu. România a avut în dumneavoastră un simbol al demnității tăcute. Și chiar dacă nu v-ați dorit aplauze, ele vin acum, din partea celor care știu să vadă.
