Ion Iliescu a murit. O țară întreagă rămâne cu întrebări, cu amintiri amestecate și cu un gol în istorie
În dimineața zilei de 5 august 2025, România a rămas brusc mai tăcută. Ion Iliescu, fostul președinte al țării și una dintre cele mai discutate figuri ale ultimelor decenii, a încetat din viață la vârsta de 95 de ani. Nu a fost doar un om politic. A fost un simbol. Pentru unii, al echilibrului. Pentru alții, al unei tranziții dureroase. Moartea sa a lăsat în urmă o întreagă istorie nerostită până la capăt.
Internat din luna iunie la Spitalul SRI din Capitală, Ion Iliescu a pierdut lupta cu boala. Diagnosticat cu cancer pulmonar, s-a stins după 57 de zile de spitalizare, discret, departe de camerele de luat vederi și de agitația care l-a înconjurat o viață întreagă. O ieșire liniștită dintr-o scenă care, timp de ani buni, i-a purtat numele.
Un lider între respect și revoltă
În clipele care au urmat anunțului oficial, scena politică românească s-a împărțit între mesaje de condoleanțe și tăceri încărcate. Traian Băsescu a transmis un mesaj simplu, sobru, către familia fostului președinte. Însă cuvintele care au stârnit cel mai mult ecouri au fost ale actualului președinte, Nicușor Dan:
„Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu, personajul central al tranziției anilor ’90. Este obligația noastră să lămurim marile dosare ale epocii, pentru a merge asumat mai departe. Dumnezeu să-l ierte.”
Un mesaj care nu bate obrazul, dar nici nu închide ochii. Pentru că despre Iliescu nu poți vorbi doar cu alb sau cu negru. El rămâne figura unui timp intermediar, în care România s-a căutat pe sine printre ruinele unui regim prăbușit și visurile fragile ale democrației.
O ultimă apariție, un gest de bun simț
Ultima sa apariție – dacă o putem numi așa – a fost o postare scurtă, în luna mai. L-a felicitat pe Nicușor Dan pentru alegerea în funcția de președinte. Un gest simplu, dar cu greutate. Mulți l-au interpretat ca o acceptare a schimbării de generație, un fel de salut simbolic adresat celor care vin după el.
Pentru un om care, în ultimii ani, s-a retras complet din viața publică, acel mesaj a fost o ieșire elegantă din peisajul politic.
Dar trecutul nu i-a dat pace
Ion Iliescu nu s-a putut desprinde niciodată de umbrele anilor ’90. Numele său va fi mereu legat de Revoluția din 1989, de Mineriade, de Piața Universității. De mii de oameni care au ieșit în stradă cu speranță și au sfârșit dezamăgiți, răniți sau tăcuți.
În aprilie 2024, cu doar un an înainte să moară, Parchetul General l-a pus sub acuzare pentru infracțiuni contra umanității în dosarul Mineriadei din iunie 1990. A fost o reluare dureroasă a unui capitol care părea închis, dar care n-a fost niciodată vindecat. A fost cercetat, audiat, contestat. Dar a fost și apărat de cei care îl considerau un lider care a ținut România întreagă când putea aluneca în haos.
Dosarul a fost de mai multe ori retrimis spre refacere, iar procesul a rămas neterminat. Timpul a trecut, dar întrebările au rămas.
Omul din spatele funcției
Pentru cei care l-au cunoscut personal, Ion Iliescu era un om calm, politicos, de o inteligență rafinată. Un politician care asculta, care evita conflictele directe și care credea, sincer, în modelul unui stat echilibrat. Dar această abordare a fost, pentru mulți, și slăbiciunea sa. A condus fără grabă, într-o vreme în care țara cerea viteză și reforme. A ezitat, a evitat rupturile, a păstrat punți cu trecutul – poate prea multe.
Dar a fost și omul care a vorbit clar când România avea nevoie de o voce. A fost acolo în primele zile de după Revoluție, când haosul putea rupe țara în bucăți. A fost președintele care a domolit, uneori prea mult, dar a domolit.
Un final tăcut
Iliescu a murit în tăcere. Fără aplauze, fără camere, fără lozinci. A plecat discret, așa cum și-a trăit ultimul deceniu. Dar moartea sa nu înseamnă încheierea poveștii. Dimpotrivă. Ea reaprinde întrebările, aduce înapoi dosare nerezolvate, readuce în față chipuri și momente care încă dor.
Ce rămâne?
O țară întreagă va continua să vorbească despre el. Unii cu admirație, alții cu revoltă. Dar cu toții, cu conștiința că Ion Iliescu a fost un punct cardinal în harta noastră recentă.
A condus România în trei mandate, a stat în mijlocul focului când nimeni nu știa încotro s-o apuce. A greșit, a ezitat, a făcut compromisuri. Dar a și adus stabilitate, când alternativa putea fi prăbușirea.
Judecata finală nu va fi a tribunalelor. Va fi a generațiilor care vin. Va fi a memoriei.
Ion Iliescu a plecat. Dar România încă îl poartă cu ea – în întrebările care nu s-au pus destul și în răspunsurile care n-au venit niciodată.
