Maestrul Nicolae Botgros, simbol al muzicii populare și suflet al Orchestrei „Lăutarii” din Chișinău, trăiește o durere profundă, pe care nici anii, nici aplauzele publicului nu o pot șterge. De trei ani, viața sa este marcată de o absență grea, aceea a soției sale, Lidia Bejenaru – femeia care i-a fost alături aproape o jumătate de secol, atât în viață, cât și pe scenă. Dispariția Lidiei, răpusă de un cancer de colon, a lăsat un gol care nu poate fi umplut cu nimic.
O iubire de o viață, curmată de destin
Pentru Nicolae Botgros, pierderea Lidiei nu înseamnă doar doliu, ci și o tăcere care nu poate fi acoperită nici de cele mai vibrante acorduri. „Când ajung la poarta cimitirului, fără să vreau îmi curg lacrimile și îmi pare foarte rău că soția mea ne-a părăsit”, mărturisește dirijorul cu o sinceritate copleșitoare. Își amintește de ea în fiecare zi, în tăcerile lungi ale serilor, în momentele când muzica tace și rămâne doar cu gândurile și dorul.
Lidia nu a fost doar partenera lui de viață, ci și sprijinul lui artistic. Au crescut împreună o familie, au urcat împreună pe scenă și au trăit intens gloria și greutățile vieții. Aproape nimeni nu se gândea că destinul îi va despărți atât de brusc și nedrept.
Povara grea a unei iubiri imposibil de uitat
Singurătatea îl însoțește pretutindeni. „Pentru noi și pentru întreaga familie este foarte greu! Simt singurătatea. Îmi vine foarte greu să vorbesc. Ea va fi în sufletul meu mereu”, spune maestrul, dezvăluind cu demnitate fragilitatea pe care o simte, în ciuda imaginii publice de om puternic. El, care a dus pe umeri greutatea unei orchestre întregi, care a dus folclorul românesc peste hotare, acum se luptă cu durerea interioară, poate cea mai grea dintre toate.
Controverse și adevăruri asumate
Viața lui Botgros a fost marcată și de momente tensionate. În urmă cu câțiva ani, presa a descoperit că maestrul avea o fetiță dintr-o relație cu actrița Anișoara Dabija. Vestea a șocat, mai ales pentru că părea de neconceput în contextul unei căsnicii atât de solide și longevive. Cu toate acestea, Botgros nu a fugit de responsabilitate. A recunoscut public copilul, și-a asumat rolul de tată, iar astăzi se implică în creșterea fetiței, alături de mama acesteia. A fost o rană deschisă în familie, dar pe care timpul a vindecat-o parțial prin sinceritate și implicare.
Muzica, refugiu și mântuire
În fața durerii, maestrul găsește alinare în singura forță care nu l-a trădat niciodată – muzica. Acolo, între arcuș și strune, găsește încă sens și motivație. „Zestrea mea cea mai bogată este muzica. Tatăl meu mi-a insuflat acest har și m-a îndrumat cu multă dragoste”, spune el cu emoție.
Familia Botgros este o veritabilă dinastie de violoniști. Nicolae a preluat bagheta tatălui său, iar fiul său, Cornel, i-a călcat pe urme. Mai departe, nepotul – fiul lui Cornel – a ales aceeași cale. Patru generații de muzicieni care scriu, fiecare în felul său, istoria muzicii populare din Republica Moldova și România. Acest lanț de talent și pasiune este, probabil, unul dintre puținele lucruri care mai aduc zâmbet pe chipul maestrului.
Tăcerea unei iubiri nemuritoare
La 47 de ani de când a preluat conducerea Orchestrei „Lăutarii”, Nicolae Botgros rămâne un stâlp al muzicii tradiționale. Dar în spatele acestei forțe artistice se ascunde un om care plânge în tăcere. „Soția mea era totul pentru mine”, spune el cu ochii pierduți în amintiri. O spune cu durere, dar și cu recunoștință pentru toți anii trăiți împreună.
Dramatismul vieții sale nu vine doar dintr-o tragedie personală, ci și din noblețea cu care a ales să meargă mai departe. Să cânte, să conducă, să zâmbească pe scenă pentru alții, în timp ce sufletul îi e strâns de dor. Maestrul Botgros ne reamintește că marile iubiri nu se sting niciodată și că adevărata forță stă, uneori, în lacrimile neștiute din spatele cortinei.
