Ion Iliescu, fostul președinte al României și una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei recente, se află, la cei 95 de ani ai săi, într-un salon de terapie intensivă, înconjurat de aparate, asistente și o liniște grea, pe care nici măcar trecutul nu o mai poate tulbura. Este conștient, primește oxigen în flux redus, iar medicii spun că starea sa este staționară, cu o ușoară ameliorare. Dar dincolo de datele seci ale unui raport medical, realitatea este că omul care, timp de decenii, a fost în centrul deciziilor majore ale României, se apropie de finalul unui drum lung, complicat și profund marcat de istorie.
Odată cu vestea internării sale, s-a reaprins o întrebare care a plutit ani la rând în aer, fără să primească niciodată un răspuns limpede: unde va fi înmormântat Ion Iliescu? E o întrebare care, pentru unii, pare strict formală. Dar pentru cei care poartă în suflet durerea Revoluției din 1989, e o rană vie, încă deschisă.
Se vorbește, din nou, despre Cimitirul Eroilor Revoluției din București – locul unde zac tineri care au murit cu mâinile goale în fața gloanțelor, în decembrie ’89. Un loc sacru pentru părinți, frați, văduve. Un loc unde lacrimile nu s-au uscat niciodată cu totul. Un loc în care, spun mulți, Ion Iliescu nu ar trebui să-și doarmă somnul de veci.
Și totuși, anii de după Revoluție l-au adus acolo de multe ori. În primii ani, Iliescu mergea la ceremonii, ținea discursuri, aprindea lumânări. Atunci, oamenii îl ascultau în tăcere. Era considerat omul care a preluat frâiele țării într-un moment de haos. Dar pe măsură ce anchetele au avansat, pe măsură ce dosarele Revoluției și Mineriadelor au prins contur, iar numele lui a început să apară în rechizitorii sub acuzații grele – crime împotriva umanității – prezența lui a devenit din ce în ce mai greu de acceptat.
Au apărut proteste. Lumea a început să-l privească altfel. Un an, Gelu Voican Voiculescu, apropiatul lui Iliescu, a fost agresat fizic chiar în acel cimitir. Și de atunci, fostul președinte nu a mai venit. Poate pentru că a înțeles că, oricâte discursuri ai rosti, nu poți acoperi cuvintele nerostite. Poate pentru că tăcerea devenea singura formă de răspuns.
Iar apoi, în decembrie 2007, s-a stins Dan Iosif. Revoluționar, consilier prezidențial, omul care a stat alături de Iliescu în momentele-cheie. A fost înmormântat în Cimitirul Eroilor, chiar în capătul aleii centrale, lângă monumentul victimelor. Iliescu a fost prezent, în ciuda tensiunii care plutea în aer. Și de atunci, au început zvonurile: că și locul lui ar fi pregătit acolo. Că va fi înhumat lângă prietenul său. Nimeni nu a confirmat. Dar nimeni n-a negat cu tărie.
Pentru unii, gândul ca omul asociat cu deciziile din decembrie ’89 și iunie ’90 să fie înmormântat alături de cei care au murit pentru libertate este imposibil de acceptat. Este, spun ei, o jignire profundă. O reparație inversată. O memorie sfidată.
Dar pentru alții, Iliescu rămâne o figură esențială a istoriei post-decembriste. Omul care a ținut România unită când risca să se destrame. Omul care a garantat o tranziție pașnică. Și aici începe ruptura. Doi poli ai aceleiași povești. Două adevăruri care nu se pot privi în ochi. O națiune care, la mai bine de trei decenii de la Revoluție, încă nu știe cum să-și împace trecutul cu viitorul.
Astăzi, Ion Iliescu nu mai are puterea de a decide, de a răspunde, de a vorbi. Este, ca orice alt om ajuns la capătul drumului, doar un bătrân într-un salon de spital. Cu o viață în spate, cu decizii, cu greșeli, cu tăceri, cu aplauze și huiduieli. Cu amintiri care dor și fapte care încă cer judecată.
Locul său de veci, oriunde ar fi, va deveni un simbol. Pentru unii, al iertării. Pentru alții, al nedreptății. Dar, poate mai presus de toate, va rămâne o oglindă a felului în care România își gestionează memoria. O țară care încă se luptă cu propriii demoni, care nu și-a găsit liniștea în fața morții, nici răspunsurile în fața durerii.
Și poate că răspunsul nu stă nici în piatră, nici în alei, nici în monumente. Ci în ce învățăm noi, cei rămași, despre adevăr, despre asumare, și despre cât de greu e, uneori, să scrii istoria nu cu patimă, ci cu inimă.
