Paul Mario Day, primul solist vocal al trupei Iron Maiden, a plecat dintre noi în liniște, pe 30 iulie 2025, la vârsta de 69 de ani. A murit în Australia, acolo unde își găsise, în ultimii ani, un colț de liniște, departe de luminile scenei, dar cu sufletul mereu ancorat în muzică. A fost o luptă lungă cu o boală grea – cancerul – și a fost dusă cu o demnitate tăcută, în brațele iubirii soției sale, Cecily, care i-a fost alături până la capăt.
Un început plin de visuri și căutări
Într-un Londra aflată încă sub umbra anilor ’70, Paul nu era altceva decât un tânăr cu o voce aparte și un vis mare – să cânte. Steve Harris, basistul și fondatorul formației Iron Maiden, a simțit acel ceva în glasul lui și l-a adus în trupă la final de 1975. Nu era glorie, nu era faimă – era începutul, brut și sincer. Primul lor concert, pe 1 mai 1976, într-un cartier londonez, n-a adunat mii de fani, ci emoție pură, căutare și speranță.
Dar Paul n-a rămas mult în trupă. Zece luni. A fost criticat pentru lipsa de carismă, pentru faptul că nu „ajungea” la public. Nu era încă omul care să domine scena. A primit avertismente, șanse, dar și o lecție care, în timp, i-a modelat viața.
„A fost cea mai proastă experiență… și cea mai bună lecție”, spunea cu sinceritate în 2019. „Când am primit acea notificare, m-a durut, dar m-a schimbat. Am folosit acea emoție în muzica mea.”
Iron Maiden avea să devină, ulterior, una dintre cele mai mari trupe de heavy metal din istorie. Iar Paul, deși nu a apucat gloria alături de ei, a pus prima cărămidă.
Mai departe, cu aceeași dragoste pentru scenă
După plecarea din Iron Maiden, Paul a făcut ceea ce un artist adevărat știe să facă: a continuat. În 1980, a fondat trupa More, în care a pus suflet, pasiune și multă muncă. Timp de doi ani, a cântat alături de colegii săi, construind un sunet puternic, sincer, fără pretenții de vedetă.
A urmat apoi trupa Wildfire, iar mai târziu, Paul a devenit vocea unei versiuni reformate a trupei glam rock Sweet. Acolo, chitaristul Andy Scott își amintește că n-a fost nevoie de prea mult: „Aveam nevoie de un cântăreț, iar când a venit Paul la audiție, nu am mai căutat. Avea exact ce trebuia.”
Ultimii ani – muzică, tăcere și dragoste
Anii din urmă l-au găsit în Australia, într-un ritm mai domol, dar niciodată rupt de muzică. A continuat să fie activ în comunități locale, să cânte, să inspire. Știa că scena nu înseamnă doar reflectoare – ci și conversații cu fani după spectacole, repetiții obositoare, priviri pline de sens între membrii unei trupe.
Boala a venit pe neașteptate, dar n-a reușit să-l înfrângă pe deplin. Paul Mario Day s-a luptat, a continuat să scrie, să asculte, să zâmbească. A fost îngrijit cu devotament de Cecily, soția lui, femeia care i-a fost ancoră, familie și prieten. Ea îi rămâne acum, nu doar ca moștenitoare, ci ca martor tăcut al unei vieți trăite în sunet și sens.
Un rămas bun tăcut, dar plin de recunoștință
Trupa More a anunțat moartea lui cu un mesaj simplu, dar profund: „A fost o figură importantă în noul val de heavy metal britanic și o personalitate foarte iubită în scena rock.” Nu sunt doar vorbe – sunt ecoul unei comunități care nu uită. Paul n-a fost un star de primă pagină, dar a fost acolo, la început, când totul era doar praf, speranță și muzică.
A fost un om care a căzut, s-a ridicat și a mers mai departe. A iubit muzica mai mult decât succesul. Și pentru asta, merită amintit nu doar ca „primul solist Iron Maiden”, ci ca un artist care și-a păstrat sufletul curat.
Astăzi, undeva, o chitară cântă singură, iar vocea lui Paul răsună în memoria celor care știu că legendele adevărate nu mor niciodată – doar se așază, tăcute, în inimile noastre.
