Am ieșit din scară fără să închid ușa. Aerul de seară m-a izbit în față, dar nu m-a trezit. Mergeam pe pilot automat, cu inima bubuind în urechi. M-am urcat în mașină și am condus fără direcție, prin cartier, printre blocuri gri și lumini aprinse la ferestre. În fiecare apartament era o viață. O familie. O minciună sau o liniște adevărată. A mea tocmai se spărsese.
M-am oprit lângă un parc mic, unde veneam cu copiii. Am plâns cu fruntea pe volan, până nu mai aveam lacrimi. Nu pentru mine. Pentru Elena și Matei. Pentru femeia care își dăduse un rinichi și primise în schimb trădare.
Nu m-am întors acasă în seara aceea. Am dormit la mama, pe canapeaua veche, cu miros de levănțică. Dimineața, telefonul vibra fără oprire. Andrei. Ioana. N-am răspuns.
Adevărul a ieșit la suprafață mai repede decât credeam. Luni, Andrei m-a sunat panicat. Vocea îi tremura.
— Maria… trebuie să vorbim. E grav.
Am închis ochii. Pentru prima dată, nu m-am repezit să-l salvez.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat rece.
— Rinichiul… analizele nu sunt bune. Doctorii spun că… că organismul îl respinge. Au nevoie de istoricul tău medical. De tine.
Am simțit un fior. Karma nu bătea la ușă. Intrase deja în casă.
La spital, l-am găsit mic, palid, cu ochii speriați. Ioana nu era acolo. Nici nu avea cum. Dispariuse. Se „gândea”, trimisese un mesaj sec, apoi tăcere. Dragostea lor nu rezistase primei furtuni.
Doctorul m-a chemat deoparte. Mi-a explicat calm, pe românește, fără cuvinte mari: Andrei nu respectase tratamentul. Băuse. Fumase. „A crezut că e ca nou”, a spus medicul. Rinichiul meu fusese darul vieții. El îl tratase ca pe ceva de la sine înțeles.
— Avem nevoie de sprijinul dumneavoastră, doamnă, a încheiat doctorul.
M-am uitat la Andrei. La bărbatul pentru care trecusem prin durere, frică, nopți nedormite. La cel care râdea cu sora mea în casa noastră.
— O să ajut, am spus. Pentru că așa sunt eu. Dar nu pentru el. Pentru copiii mei.
Și am ajutat. Am semnat hârtii. Am vorbit cu medicii. Am făcut ce trebuia. Dar ceva se schimbase definitiv.
Câteva săptămâni mai târziu, Andrei a ieșit din spital. Slab. Singur. Ioana nu s-a mai întors. Familia a aflat. Vecinii au aflat. Adevărul merge repede într-un oraș românesc. Karma nu țipă. Doar așază lucrurile la loc.
Am depus actele de divorț. Fără scandal. Fără circ. Casa a rămas copiilor. Pensia alimentară e clară, trecută pe hârtie, în lei, cum spune legea. Andrei a plecat într-un apartament mic, cu chirie, aproape de spital. Trăiește corect acum. Prea târziu pentru noi, dar poate nu pentru el.
Ioana m-a căutat o singură dată. Plângea. Spunea că a greșit. N-am țipat. N-am insultat-o. I-am spus doar atât:
— Eu mi-am pierdut un rinichi. Tu ți-ai pierdut sufletul. Fiecare plătește ce poate duce.
Am închis.
Astăzi, viața mea nu e perfectă. E reală. Diminețile sunt grăbite, cu sandvișuri și ghiozdane. Serile sunt liniștite, cu teme și ceai cald. Am o cicatrice pe corp și una în inimă. Dar sunt în picioare.
Mi-am dat seama că karma nu e despre răzbunare. E despre adevăr. Despre alegeri. Despre faptul că nimic din ce faci nu dispare.
Eu am ales să iubesc. Ei au ales să mintă.
Și fiecare trăiește acum cu ce a ales.
