Doliu adânc în Biserica Ortodoxă Română. Părintele Emilian Stănescu, unul dintre cei mai iubiți și respectați slujitori ai altarului, s-a stins din viață la vârsta de 72 de ani, lăsând în urmă o întreagă lume care l-a cunoscut, l-a ascultat și l-a iubit în tăcere.
A murit miercuri, 16 octombrie, discret, așa cum a trăit. Fără zgomot, fără pretenții. Doar cu sufletul împăcat și cu rugăciunea în inimă. În urma lui, nu rămân doar ani de slujire, ci o lumină caldă, moale, care va dăinui în sufletele tuturor celor care i-au trecut pragul, l-au privit în ochi sau s-au așezat în genunchi la spovedanie.
Părintele Emilian nu a fost doar preot. A fost duhovnic. A fost tată. A fost adăpost pentru mulți oameni în momentele în care viața nu mai avea repere. A fost tăcerea care mângâie, vorba care nu rănește niciodată, privirea care nu judecă, ci înțelege. Într-o lume grăbită, părintele Emilian rămânea mereu acolo, așezat, senin, ca o candelă care nu se stinge niciodată.
S-a născut la 12 ianuarie 1952, în Berevoești, Argeș. Și-a dedicat viața Domnului de la o vârstă fragedă. A urmat Seminarul Teologic din București, apoi Institutul Teologic Universitar. S-a căsătorit cu doamna Doinița, tovarășa lui de drum și de rugăciune, și au crescut împreună doi băieți. O familie simplă, unită, înrădăcinată în credință și blândețe.
Hirotonit în 1975, a început să slujească în Parohia Bughea de Jos, apoi la Negru Vodă, Schei și, vreme de 23 de ani, la Parohia Dorobanți din București. Acolo și-a lăsat inima. Acolo l-au căutat credincioșii când aveau nevoie de un sprijin. Nu-i refuza niciodată. Era genul de preot la care mergeai nu ca să primești răspunsuri, ci ca să te liniștești. Să înțelegi că nu ești singur.
La Negru Vodă, părintele Emilian a înființat primul depozit de carte veche românească din țară. Un gest tăcut, dar atât de valoros. Nu a făcut-o pentru faimă, ci pentru sufletul neamului din care venea. La Dorobanți, lăcașul de cult a devenit, prin el, loc de refugiu și de înviere interioară.
A fost și om al Bisericii, nu doar al altarului. A fost protoiereu, secretar de protoierie, și timp de aproape un deceniu, consilier patriarhal. Între 1999 și 2008 a stat alături de doi patriarhi: Teoctist și Daniel. A sfătuit, a sprijinit, a vegheat din umbră cu aceeași discreție care i-a fost haină întreaga viață.
Sâmbătă, 19 octombrie, în ziua înmormântării, Patriarhul Daniel a transmis un mesaj plin de durere și recunoștință:
„Părintele Emilian Stănescu rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut ca un slujitor harnic al Sfântului Altar, un părinte duhovnicesc, blând şi înţelept pentru păstoriţii săi.”
Nu era un om care ridica vocea. Dar nici nu era nevoie. Prezența lui era de ajuns. Umbra sa era binecuvântare. Zâmbetul lui liniștea. Lacrimile celor care au venit să-l conducă pe ultimul drum nu sunt doar de durere, ci și de recunoștință. Pentru că în viața fiecăruia există un om care nu face zgomot, dar fără de care lumea ta ar fi fost alta. Pentru mulți, acel om a fost părintele Emilian.
L-a iubit Dumnezeu și l-a iubit și lumea. Și acum s-a dus să slujească în tăcere, într-un alt altar – poate în cerul în care îngerii nu vorbesc, dar în care, cu siguranță, îl vor recunoaște după blândețe.
Dumnezeu să-l odihnească în pacea cea fără sfârșit. Și pe noi să nu ne lase să uităm cum arată un om cu adevărat bun.
