Teatrul românesc plânge pierderea unui om de o discreție rară și o noblețe a spiritului tot mai greu de întâlnit. Liviu Crăciun, actor emblematic al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, s-a stins din viață la venerabila vârstă de 89 de ani, lăsând în urmă nu doar o carieră de excepție, ci și o lecție tăcută despre modestie, demnitate și iubire necondiționată pentru artă.
Cei care l-au cunoscut îndeaproape, cei care l-au admirat de la distanță, cei care l-au văzut în roluri memorabile sau i-au ascultat vocea gravă și blândă în producții radiofonice, vor avea ocazia să-i aducă un ultim omagiu miercuri, de la ora 11:00, la Cimitirul Cernica 2 din comuna Pantelimon. Un loc de reculegere pentru un suflet care și-a găsit liniștea.
O viață dăruită scenei
Liviu Crăciun s-a născut pe 6 februarie 1935, în Târgu Mureș. De tânăr, a știut că inima lui bate în ritmul artei. A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din București, unde a fost format de una dintre marile figuri ale scenei românești: profesoara Marietta Sadova. Promoția 1957 l-a trimis în lume cu o educație solidă, dar mai ales cu o etică profesională de neclintit.
A fost, fără îndoială, un om al scenei. De la începutul anilor ’60 și până în 2004, Liviu Crăciun a urcat pe scena Teatrului Național din București cu aceeași bucurie, emoție și responsabilitate. A fost un actor complet, capabil să exprime putere și fragilitate, lumină și umbre, într-o subtilitate pe care doar marii artiști o stăpânesc.
A colaborat cu regizori importanți – Moni Ghelerter, Sică Alexandrescu, Ion Cojar, Grigore Gonța, Gelu Colceag – și a dat viață unor personaje complexe, adesea tăcute, dar niciodată lipsite de substanță. Ultimul său rol, Vornicul Jurj din „Apus de soare”, în regia lui Dan Pița, a fost un adevărat testament artistic – o interpretare sobră, caldă, de o forță interioară covârșitoare.
Discret, dar prezent
Dincolo de scenă, Liviu Crăciun a fost prezent în film, televiziune și radio. A fost omul care nu s-a impus prin scandaluri, ci prin profesionalism. Un chip cunoscut, o voce inconfundabilă, dar mai ales o prezență care transmitea echilibru și respect.
A jucat în producții cinematografice importante: Un surâs în plină vară, în regia lui Geo Saizescu, Liceenii al lui Nicolae Corjos – film cult pentru mai multe generații –, Hotel de lux de Dan Pița și Oglinda de Sergiu Nicolaescu. Nu a fost un actor avid de prim-planuri, ci mai degrabă o coloană discretă pe care s-au sprijinit multe povești.
Vocea sa a fost o constantă în emisiunile radiofonice, un reper de eleganță și calm în agitația vremurilor. A fost omul care nu a vorbit niciodată mai tare decât trebuia, dar ale cărui cuvinte au fost mereu auzite.
O amprentă în inimile celor care l-au cunoscut
Liviu Crăciun nu a fost doar un mare actor. A fost un om de o bunătate rară, care își trăia viața cu simplitate și smerenie. Colegii și prietenii îl descriu ca pe un om cald, generos, atent cu cei din jur. Era acel gen de prezență care nu avea nevoie de luminile rampei pentru a fi remarcabilă.
A fost mereu fidel artei și a ales să rămână aproape de scenă chiar și când alții se retrăgeau. A continuat să joace, să inspire, să fie acolo. Nu a căutat aplauzele, dar le-a primit cu demnitate. Nu a vânat gloria, dar a fost iubit. Și-a trăit cariera ca pe o datorie, nu ca pe o afirmare de sine.
Moștenirea unui suflet ales
Astăzi, când teatrul românesc pierde una dintre vocile sale tăcute, rămâne în urmă o moștenire imensă. Rolurile sale, amintirile celor care l-au cunoscut, emoția pe care a lăsat-o publicului – toate sunt parte din ceea ce va fi, mereu, Liviu Crăciun.
Într-o lume care se grăbește, uită și caută mereu senzaționalul, oameni ca el devin repere. Nu pentru că au strigat mai tare, ci pentru că au rămas neclintiți în modestia și verticalitatea lor.
Liviu Crăciun pleacă dintre noi, dar nu dispare. Rămâne în sala TNB-ului, în replicile din filme, în liniștea radiofonică, în inimile celor care l-au aplaudat cu sinceritate.
Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină!
