Lea Massari, o prezență de o eleganță aparte și o voce tăcută, dar fermă, a cinematografiei europene, s-a stins din viață la vârsta de 91 de ani. Nu a plecat cu fast, ci așa cum a trăit – cu discreție, demnitate și profunzime. Într-o lume a celebrității efemere, ea a fost o constantă a rafinamentului artistic, o actriță care nu a jucat pentru aplauze, ci pentru adevăr.
Un nume care ascundea o artistă rară
Născută Anna Maria Massatani, pe 30 iunie 1933, la Roma, Lea Massari și-a ales un nume de scenă la fel de poetic precum rolurile pe care avea să le întruchipeze. Cariera sa nu a fost nici zgomotoasă, nici construită pe artificii de imagine. Și-a început drumul în anii ’50, dar consacrarea a venit în 1960, când a interpretat-o pe Anna în filmul „L’avventura” al lui Michelangelo Antonioni. Un personaj care dispare devreme din poveste, dar care rămâne prezent, simbolic, în fiecare cadru. O alegorie despre absență și gol, dar și despre profunzimea tăcerii – o temă care avea să-i definească întreaga carieră.
Actrița care vorbea în tăceri
Massari nu a fost niciodată o actriță a gesturilor mari sau a replicilor dramatice. Forța ei venea din tăceri, dintr-o privire, dintr-un pas ezitant sau o tresărire subtilă. Într-o epocă în care ecranul era dominat de actrițe cu prezență explozivă, ea a fost contrapunctul perfect – feminină, dar neostentativă; profundă, dar fără stridențe.
A fost aleasă de unii dintre cei mai exigenți regizori ai timpului: Antonioni, Dino Risi, Sergio Leone, Louis Malle, Claude Sautet, Alain Cavalier, frații Taviani, René Clément sau Francesco Rosi. Fiecare dintre aceștia i-a oferit roluri complexe, adesea greu de descifrat, dar niciodată întâmplătoare. Massari întruchipa femeia aflată la marginea unei lumi, o figură care nu cerea atenție, dar care nu putea fi ignorată.
Un arc peste Europa filmului de artă
Poliglotă și versatilă, Lea Massari a cucerit și Franța, devenind una dintre puținele actrițe italiene iubite deopotrivă de publicul și critica franceză. A jucat alături de Alain Delon în „L’insoumis” și „Le Professeur”, dar și în filme remarcabile ca „Les choses de la vie”, „Le fils” sau „Le silencieux”. A fost partenera de platou a unor giganți ai ecranului – Jean-Paul Belmondo, Yves Montand, Anthony Perkins, Gian Maria Volonté –, dar niciodată eclipsată de aceștia. Nu pentru că și-ar fi impus prezența, ci pentru că reușea să creeze un echilibru rar între intensitate și reținere.
Rolul care a șocat fără să scandalizeze
Unul dintre cele mai discutate roluri ale sale rămâne cel din „Le souffle au cœur”, regizat de Louis Malle, unde interpretează o mamă aflată într-o relație ambiguă cu propriul fiu adolescent. Ar fi putut fi un film șocant, dar Massari a transformat acest rol într-un portret de o delicatețe dureroasă, fără melodramă, fără moralism, doar cu un adevăr uman copleșitor. Interpretarea sa a fost descrisă de critici ca fiind o lecție de subtilitate psihologică.
O retragere tăcută, o moștenire profundă
Spre deosebire de multe alte vedete ale epocii sale, Massari nu a continuat să caute lumina reflectoarelor. În anii ’80 s-a retras din cinema, refuzând să joace în producții comerciale sau seriale. A ales să plece din fața camerei cu aceeași decență cu care a trăit și a jucat. Într-o epocă în care notorietatea părea mai importantă decât arta, Lea Massari a rămas fidelă valorilor ei.
Înmormântarea a avut loc marți, în localitatea Sutri, la nord de Roma, departe de camerele de filmat, în tăcerea care i-a fost prietenă o viață întreagă. I-a fost alături doar familia apropiată și câțiva colegi care nu au uitat că această femeie, atât de puțin vizibilă în aparență, a schimbat fața cinematografiei europene.
O actriță care a ars fără să strălucească ostentativ
Lea Massari nu a fost niciodată o „divă” în sensul convențional. A fost o artistă care a știut să joace între rânduri, care a înțeles că esența unui personaj nu stă în cât de mult vorbește, ci în cât de mult trăiește. Gilles Jacob, fost președinte al Festivalului de la Cannes, a spus-o poate cel mai bine: „Frumoasă, simplă, pudică, Lea Massari a interpretat adesea în cinema rolul femeii care se simte de prisos. Dispărea, lăsând o urmă.”
Astăzi, acea urmă rămâne vie în filmele sale, în lecțiile pe care le-a oferit fără să le predea și în emoția pe care a reușit s-o transmită fără să o explice. Lea Massari s-a stins la 91 de ani, dar a devenit nemuritoare în acele secvențe alb-negru în care tăcerea vorbește mai mult decât orice cuvânt.
Pentru cinefilii adevărați, ea nu a plecat. E acolo, în fiecare cadru în care a dispărut, dar nu s-a uitat.
