Traian Băsescu, omul care a condus România timp de două mandate și a fost o prezență marcantă în viața politică a țării timp de decenii, se află acum internat într-un spital din Paris, după o intervenție chirurgicală de urgență pe cord. Problemele de sănătate care îl urmăresc de ani buni au ajuns, iată, într-un punct critic, iar medicii francezi au fost nevoiți să intervină pentru a-i salva viața.
Informațiile preliminare arată că fostul președinte a avut complicații legate de stenturile montate la inimă, însă situația a fost mult mai gravă decât părea inițial. Operația pe cord a fost inevitabilă. Băsescu se află acum sub supraveghere medicală atentă și urmează o perioadă de recuperare complicată, într-un spital discret, departe de țară și de ochii publicului.
Este greu de imaginat că acest om, care a ținut România în palmă în momente cruciale și care, ani de zile, a părut indestructibil în fața presiunilor politice și sociale, se luptă acum cu propriul trup. O luptă tăcută, dusă cu demnitate, dar plină de durere.
Această intervenție vine într-un context și mai apăsător: România se uită astăzi la doi foști președinți – Traian Băsescu și Ion Iliescu – care, în același timp, se află pe paturile unor spitale, amândoi confruntându-se cu diagnostice grele, care nu mai pot fi ascunse sau ignorate. În timp ce Băsescu luptă cu inima lui fragilizată, Iliescu este internat în secția de terapie intensivă a Spitalului SRI „Agrippa Ionescu” din Capitală, suspect de cancer pulmonar în stadiu avansat. Doi oameni care, fiecare în felul său, au marcat decenii de istorie românească, se confruntă acum cu aceeași fragilitate profund umană.
Băsescu nu este străin de spitalizări. Anul trecut, a fost internat la Spitalul Militar din București, diagnosticat cu gripă severă. Atunci, medicii au vorbit pentru prima dată cu mai multă îngrijorare despre starea generală a sănătății sale. Se știa deja că suferă de ateroscleroză, hipertensiune arterială și, din 2014, de emfizem pulmonar – o boală care afectează grav respirația și calitatea vieții. Sunt afecțiuni care, luate separat, pun presiune pe organism. Împreună, devin o amenințare constantă.
Ultima apariție publică a fostului președinte a avut loc în Parlament, la ceremonia de învestire a lui Nicușor Dan. Deși părea în formă, cei atenți au observat un tremur vizibil al mâinilor – un semn discret, dar grăitor, al suferinței. Nu mai era omul sigur pe el, cu gesturi ferme și privirea tăioasă. Era un bărbat în vârstă, purtând în tăcere greutatea anilor și a bolii.
Ceva s-a schimbat în tonul lui Traian Băsescu. Întrebat recent dacă se află în Paris pentru investigații, răspunsul său a fost simplu și lipsit de orice teatralitate: „Sunt pensionar. Știrea nu mai este de interes public.” Un răspuns scurt, care spune totul. Nu mai simte nevoia să lupte cu presa, cu adversarii, cu imaginea. Acum, lupta lui e una mult mai grea – cu boala, cu fragilitatea propriei vieți, cu tăcerea dintre bătăile inimii.
În paralel, în Capitală, Ion Iliescu respiră cu ajutorul aparatelor într-un salon de terapie intensivă. Apropiații spun că este conștient, dar fragil. Un diagnostic grav planează asupra lui, iar echipa medicală face eforturi să-l stabilizeze. Nici el nu a mai fost văzut în public de ani de zile. Și el, ca și Băsescu, a fost odinioară simbolul puterii absolute, al deciziilor istorice. Astăzi, însă, tăcerea a înlocuit discursurile, iar tratamentele medicale au luat locul strategiilor de partid.
Există o emoție specială în faptul că ambii foști lideri se află în acest punct delicat, în același timp. Deși au reprezentat generații și ideologii opuse, amândoi se întâlnesc acum în cel mai uman punct cu putință: fragilitatea vieții. Nu mai contează cine ce-a făcut, cine a câștigat sau cine a pierdut. Sunt doi oameni care, în fața morții, nu mai poartă costume de președinte, ci halate de pacient.
România îi privește azi altfel. Poate cu mai multă compasiune, poate cu mai multă sinceritate. Pentru că, dincolo de disputele politice și de funcțiile ocupate, rămâne amintirea unor epoci și recunoașterea unei realități care ne atinge pe toți: suntem, în cele din urmă, cu toții egali în fața bolii, în fața suferinței, în fața timpului.
