Trecem adesea grăbiți pe lângă biserici, cu gândurile duse în altă parte sau prinși în agitația cotidiană. Uneori, într-un gest reflex sau dintr-o pornire sinceră, ne facem semnul crucii, chiar și în mers sau din interiorul unui mijloc de transport. Poate că unele priviri din jur ne stânjenesc, poate că ne simțim judecați sau neînțeleși. Însă, în acel gest simplu și discret, se află o mărturisire profundă: aceea a credinței.
Crucea, semn al prezenței lui Dumnezeu
Fie că trecem pe lângă o biserică, fie că auzim clopotele sau ne confruntăm cu o situație tulburătoare, semnul crucii devine pentru credincios un mod firesc de a-și aduce aminte de Dumnezeu. Este o formă tăcută, dar puternică, de a spune: „Sunt aici, Doamne. Și cred.”
Potrivit basilica.ro, acest gest nu este reglementat de o rânduială scrisă, dar face parte din trăirea naturală a credinței. Atunci când trecem pe lângă casa lui Dumnezeu, e firesc – aproape instinctiv – să ne închinăm. Închinarea nu este doar o formă de respect, ci o întâlnire interioară cu sacralitatea.
Semnul crucii în viața de zi cu zi
Credinciosul este sfătuit să se însemneze cu semnul crucii în multe împrejurări ale vieții:
– când trece prin fața unei biserici,
– când bate clopotul,
– când vede un cortegiu funerar,
– când începe sau termină o masă,
– când începe lucrul,
– când pleacă într-o călătorie,
– când aude o veste zguduitoare,
– când se prinde noaptea pe drum sau este cuprins de teamă.
Toate acestea nu sunt simple obiceiuri, ci expresii ale unei vieți trăite în comuniune cu Dumnezeu. Ele devin punți invizibile între cer și pământ, între ceea ce este lumesc și ceea ce este sfânt.
O tradiție veche de două milenii
Gestul însemnării cu Sfânta Cruce nu este o invenție modernă. El are rădăcini adânci în istoria Bisericii, încă din vremea Sfinților Apostoli. Tertulian, unul dintre părinții Bisericii din secolul al II-lea, nota: „La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci.” (De corona, c. 3)
Crucea este prezentă peste tot în viața Bisericii: pe vârfurile turlelor, în cimitire, pe veșmintele liturgice, în structura arhitecturală a bisericilor și în paginile cărților de cult. Ea este simbolul jertfei, al nădejdii și al învierii. Este semnul sub care creștinul trăiește, se roagă și își duce crucea vieții.
Un gest simplu, o credință profundă
Poate că uneori ezităm să ne închinăm în public. Poate că suntem grăbiți sau împiedicați de prejudecățile altora. Dar semnul crucii, făcut din inimă, nu are nevoie de aprobare sau de spectatori. El e mărturisire, e protecție, e binecuvântare. E un mod tainic de a spune, fără cuvinte, că Dumnezeu este cu noi – chiar și în cele mai banale sau neașteptate momente ale zilei.
Într-o lume tot mai zgomotoasă și grăbită, poate că acest gest discret e una dintre cele mai tăcute și mai puternice forme de a rămâne aproape de cer.
