Ion Iliescu, omul care a fost cândva în fruntea României într-un moment de răscruce, a fost înmormântat marți, 7 august, în liniște, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea Militar III. Ceremonia a avut o notă de sobrietate și discreție, fără fastul cu care alte personalități publice au fost conduse pe ultimul drum. În schimb, emoția a plutit în aer – o emoție tăcută, dar profundă, simțită de cei care l-au cunoscut și care au înțeles complexitatea unei vieți trăite în centrul istoriei.
Slujba religioasă, ținută cu o zi înainte, a adunat câțiva oameni apropiați, colegi de partid, foști colaboratori și persoane care au avut contact direct, uman, cu cel care a fost primul președinte ales al României postcomuniste. Nu a fost o mulțime, dar au fost destui cât să umple cu tăcerea lor grea spațiul dintre cruci. Mulți au venit mai mult din respect, decât din atașament – o formă sinceră de recunoaștere a unui destin care a modelat epoca.
Un gest tăcut de recunoștință
Așa cum cere tradiția ortodoxă, după încheierea slujbei de înmormântare, celor prezenți le-au fost oferite pungi cu alimente de post – un gest vechi, dar încărcat de înțelesuri. Acestea nu au fost simple pachete, ci simboluri ale pomenirii și milosteniei, semne de trecere, dar și de continuitate în credință. Conțineau colivă, halva, o roșie, un măr, o chiflă, o napolitană de post, o conservă cu pate vegetal, o bere, o sticlă de apă plată, o cană și o farfurie. Toate ambalate cu grijă, ca pentru o masă discretă între suflete.
Dar nu toată lumea a primit. Potrivit relatărilor din presă, doar 20 de astfel de pachete au fost pregătite și împărțite exclusiv oficialităților – un detaliu care a lăsat în urmă o umbră de nedreptate. Militarii din Garda de Onoare, groparii, paznicii cimitirului – toți acei oameni care au muncit tăcut pentru ca totul să se desfășoare în ordine – nu s-au numărat printre cei cărora li s-a întins o mână de recunoștință. Uneori, în astfel de momente, simplitatea unui gest poate spune mai multe decât toate cuvintele rostite.
Un absent care spune multe
Un alt moment care nu a trecut neobservat a fost absența președintelui Nicușor Dan de la ceremonie. Nu a venit nici la Palatul Cotroceni, unde a fost depus catafalcul lui Ion Iliescu, nici la înmormântare. În timpul funeraliilor, se afla la birou. Niciun cuvânt rostit în direct, niciun gest public de participare. Doar un mesaj transmis prin Administrația Prezidențială: „Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu, personajul central al tranziției anilor ’90. Este obligația noastră să lămurim marile dosare ale epocii, pentru a merge asumat mai departe. Dumnezeu să-l ierte!”
Un mesaj scurt, poate prea rece pentru un moment încărcat de atâtea amintiri și emoții. Dar poate că și aceasta este o formă de a spune adevărul: că moștenirea lui Ion Iliescu este una complicată, greu de rezumat într-o frază de protocol.
Un sfârșit tăcut al unei epoci zgomotoase
Ion Iliescu a murit la 95 de ani, într-o zi de august liniștită, înconjurat de discreția care i-a marcat ultimii ani de viață. A fost omul începuturilor tulburi, al deciziilor grele, al tranziției – un drum plin de încercări, dar și de speranțe. A fost contestat, iubit, hulit, adulat, apoi uitat, ca mulți dintre cei care au fost prea aproape de centrul istoriei.
Înmormântarea lui nu a adunat mase, dar a adus în lumină o amintire vie: aceea a unui lider care a fost, pentru unii, un simbol al schimbării, iar pentru alții, o figură a continuității cu trecutul. Ce rămâne după Ion Iliescu? Rămâne o întrebare deschisă, dar și o responsabilitate – aceea de a înțelege trecutul pentru a putea merge înainte cu onestitate.
Astăzi, România și-a luat rămas bun de la un om care a scris, cu bune și cu rele, o parte din istoria sa. Cu sobrietate, cu tăcere, cu un măr, o colivă și o cană – așa cum se face la români când cineva pleacă pentru totdeauna.
