În redacția Realitatea TV, pe la începutul anilor 2010, telefoanele nu tăceau niciodată. Eram producător de știri și, cum se întâmplă în breaslă, când izbucnea un eveniment important, trebuia să găsesc rapid un expert care să comenteze la cald, în direct, ceea ce tocmai bulversa țara. Într-o astfel de zi, când ceva se întâmplase prin PSD – nu-mi mai amintesc exact ce –, am ridicat telefonul și am sunat la un număr cu greutate. Am sunat acasă la domnul Ion Iliescu.
Am sunat pe fix. Țin minte clar, pentru că a răspuns doamna Nina Iliescu. M-am prezentat, am spus cine sunt și că mi-aș dori câteva cuvinte din partea domnului președinte. Cu o voce caldă, m-a rugat să aștept. A strigat simplu, ca într-o casă obișnuită: „Nelu, vino, dragă, că te caută cineva!”. A venit la telefon. Politicos. Calm. Și, peste câteva minute, intra deja în direct. A fost singura mea interacțiune directă cu Ion Iliescu. Nu una care să fi schimbat lumea, dar pentru mine, jurnalist tânăr, a fost memorabilă.
Aveam zece ani la Revoluție. Nu înțelegeam prea multe despre ce însemna dictatura, dar țin minte neliniștea din ochii bunicii mele, care se temea că tata va fi chemat la luptă. Țin minte că eram supărat că nu s-a mai dat filmul pe care îl așteptam în ziua în care Televiziunea Română fusese „cucerită de democrație”. Țin minte și noaptea de Revelion, când am văzut pentru prima dată videoclipuri adevărate, occidentale. Încă îmi amintesc de Sledgehammer, piesa lui Peter Gabriel. O lume nouă, un limbaj nou, o estetică necunoscută. Parcă asistam la o minune tehnologică, cum probabil au privit băștinașii corăbiile europenilor la mal.
Și mai țin minte ceva. Zâmbetul lui Ion Iliescu. Un zâmbet cald, blajin, zâmbetul unui bunic tânăr, pe care comunitatea mea din Voicești, județul Vâlcea, l-a primit ca pe un semn că va fi bine. Într-o țară care nu mai știa în ce să creadă, chipul domnului Iliescu, cu zâmbetul acela aparent lipsit de răutate, a devenit pentru mulți sinonim cu speranța. Se vorbea despre el ca despre un om care iubește România, glia, poporul, democrația, libertatea, pe mama și pe tata. Poate că nu înțelegeam mare lucru la zece ani, dar am înțeles, pentru prima dată, că există ceva ce se cheamă speranță.
Anii au trecut. Am crescut, m-am schimbat, am început să înțeleg mai mult și să mă îndepărtez de politică. Am început să mă apropii mai mult de mine însumi. Așa că, atunci când coordonatoarea mea de la B365, Ana, mi-a propus să scriu despre Iliescu, în contextul stării lui de sănătate, mi s-a părut o idee bună. Doar că, începând să scriu, am realizat că nu sunt în măsură să fac o analiză politică. Nu sunt expert în doctrine, în evoluții istorice, în discursuri de partid. Dar pot să scriu dintr-un unghi pe care îl cunosc: cel uman, cel psihologic.
Ceea ce am înțeles este că românii au o relație complicată cu cei care, la un moment dat, le-au dat speranță. Iliescu a fost primul „salvator” pe care l-am iubit, apoi l-am contestat. Apoi au urmat Constantinescu, Băsescu, Iohannis. Toți au venit cu promisiunea salvării și toți au sfârșit prin a fi contestați, chiar urâți de o parte a celor care i-au votat. Poate tocmai pentru că nu e deloc simplu să fii proiecția viselor unei națiuni obosite.
Poate că acest ciclu se repetă peste tot. Omenirea a avut mereu nevoie de salvatori, dar și de vinovați. Chiar și Iisus, simbolul iubirii necondiționate, a fost urât și respins de cei care L-au aclamat. Problema nu e neapărat în cei pe care îi alegem să ne conducă, ci în așteptările noastre. Poate că e timpul să ne salvăm singuri, fiecare pe cont propriu, cu greșelile și vindecările noastre. Când te salvezi pe tine, nu mai ai nevoie să-l urăști pe cel care n-a făcut-o pentru tine.
Cât despre Ion Iliescu… Nu știu dacă a fost eroul promis sau un om cu bune și cu rele, ca toți ceilalți. Dar știu că, pentru o perioadă, a fost zâmbetul care a deschis un drum. Și pentru asta, într-un fel sau altul, merită un gând bun. Nu doar el. Ci toți cei care, în ciuda istoriei, au sperat și au făcut, fiecare cum a știut, câte un pas spre mai bine.
Sănătate, domnule președinte. Și sănătate tuturor.
Doamne ajută. Și Doamne ferește… până nu se mai urăște.
