Ion Iliescu, omul care a marcat profund istoria României post-decembriste, a încetat din viață marți, 5 august 2025, la vârsta de 95 de ani. Plecarea sa aduce cu sine sfârșitul unei epoci – una care a început în decembrie 1989, în vâltoarea Revoluției, și care a continuat, cu toate contradicțiile ei, pe drumul sinuos al democrației românești. Moartea fostului președinte a fost confirmată de Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu”, acolo unde era internat din iunie, în urma unor complicații cauzate de cancer pulmonar.
Ultimul drum. Statul român își ia rămas bun
Guvernul României a anunțat oficial că Ion Iliescu va fi înmormântat cu onoruri de stat. Trupul neînsuflețit va fi depus la Palatul Cotroceni, într-un cadru solemn, unde cei care au cunoscut sau doar admirat parcursul său public îi vor putea aduce un ultim omagiu.
Comitetul de Organizare a Funeraliilor de Stat, format din reprezentanți ai Administrației Prezidențiale, ai Parlamentului, Ministerului Apărării și ai altor instituții, a fost deja constituit și lucrează pentru ca despărțirea de fostul șef al statului să se desfășoare în cel mai înalt cadru de respect și demnitate.
Guvernul va adopta în această seară, într-o ședință specială programată la ora 19:30, hotărârea care stabilește toate detaliile oficiale ale ceremoniei.
Zi de doliu național: un popor în reculegere
Joi, 7 august, România va fi în doliu. Drapelul va fi coborât în bernă pe toate instituțiile publice, în școli, în gări, în porturi, la frontiere, pe ambasade și pe navele care arborează pavilion românesc. Este un gest simbolic, dar plin de forță, prin care o țară întreagă își exprimă respectul față de omul care a condus-o în cei mai tulburi ani ai tranziției.
Această decizie urmează tradiția aplicată în cazul celorlalți foști președinți, dar și al marilor personalități care au lăsat o amprentă istorică asupra României. În aceste momente, politica tace, iar memoria rămâne.
Trei mandate și o amprentă istorică
Ion Iliescu nu a fost doar un nume în manualele de istorie. A fost omul care a preluat frâiele unei țări răvășite de decenii de dictatură și a condus-o, nu fără greșeli și controverse, către un regim democratic.
A fost președinte între 1990 și 1996, apoi din nou între 2000 și 2004. Pentru mulți, a fost chipul stabilității într-o Românie care abia învăța alfabetul libertății. Pentru alții, figura unui politician prea legat de trecut, de umbrele regimului comunist. Mineriadele, blocajele reformelor economice, relația tensionată cu societatea civilă – toate rămân capitole vii în dosarul memoriei colective.
Și totuși, chiar și cei care l-au criticat recunosc un lucru: fără Iliescu, România nu ar fi fost ce este astăzi. Cu bune și cu rele, cu pași înainte și înapoi, el a fost acolo, în centrul deciziilor, într-un moment istoric în care țara avea nevoie disperată de un centru de greutate.
O retragere discretă, un sfârșit liniștit
După încheierea ultimului său mandat, Ion Iliescu s-a retras treptat din viața publică. A evitat lumina reflectoarelor, nu a mai căutat aplauze, nu a cultivat cultul personalității. Și-a trăit ultimii ani în liniște, departe de scena politică agitată, dar mereu prezent în memoria unei generații.
În iunie 2025, starea sa de sănătate s-a agravat. A fost internat pe 9 iunie la Spitalul SRI, unde medicii au confirmat un diagnostic dur: cancer pulmonar. A rămas acolo timp de 57 de zile, luptând demn, în tăcere, până în dimineața zilei de 5 august.
O întrebare deschisă: ce rămâne după el?
Moartea lui Ion Iliescu redeschide, inevitabil, discuțiile despre moștenirea sa politică. Rămâne un personaj complex, greu de încadrat în categorii simple. Pentru unii, salvatorul democrației; pentru alții, simbolul unui compromis istoric care a întârziat adevărata reformă.
Dar dincolo de judecăți, rămâne omul. Rămâne o epocă. Și rămâne responsabilitatea noastră, ca societate, de a înțelege, fără ură și fără exaltare, ce a însemnat Iliescu pentru România.
În aceste zile de doliu, un popor întreg își aduce aminte. Cu respect, cu rezerve, cu emoție. Ion Iliescu a plecat. Dar istoria nu se oprește. Iar datoria memoriei noastre este să nu o uităm.
