Alex Marcu și Larisa Lupu, față în față în instanță. Cei doi s-au îmbrățișat în lacrimi, după o tragedie care le-a frânt viețile
Ziua de miercuri, 4 iunie 2025, a adus o scenă emoționantă și total neașteptată în sala de judecată. Alex Marcu, soțul Teodorei Marcu – tânăra ucisă cu sânge rece în Complexul Cosmopolis – s-a aflat față în față cu Larisa Lupu, văduva criminalului Robert Lupu. Întâlnirea a avut loc în contextul unui proces delicat, marcat de acuzații grave și multă durere nespusă.
Acuzații tulburătoare și un ordin de protecție provizoriu
Totul a pornit de la o plângere depusă de Larisa Lupu la Poliția Municipiului Onești. Femeia a susținut că fiica sa, o adolescentă de 18 ani, ar fi fost amenințată cu moartea de către Alex Marcu. Potrivit informațiilor apărute în spațiul public, pe 1 iunie, autoritățile au emis de urgență un ordin de protecție provizoriu, considerând că acuzațiile sunt suficient de grave pentru a justifica o astfel de măsură.
Sursele judiciare citate de Gândul.ro au detaliat că Larisa ar fi fost contactată telefonic de o fostă iubită a lui Robert Lupu, stabilită în Italia – Simion Andreea. Aceasta i-ar fi relatat că un cunoscut din Onești, Radu George, i-a transmis că ar fi auzit de la Alex Marcu niște vorbe amenințătoare la adresa fetei.
„Larisa Lupu a fost informată că Alex Marcu ar fi spus, într-o conversație telefonică, că o va omorî pe fiica ei”, au transmis surse apropiate anchetei. Însă nu a fost prezentată nicio probă concretă, ci doar o înlănțuire de afirmații transmise de la o persoană la alta.
Alex Marcu a negat totul. Larisa a cerut protecție.
Alex a respins categoric acuzațiile, susținând că nu a făcut nicio amenințare și că, în niciun caz, nu ar fi avut vreo intenție violentă față de fiica Larisei. Chiar și așa, instanța a considerat că, până la clarificarea completă a situației, e nevoie de o măsură de protecție.
Procesul a fost programat pentru 4 iunie, iar sala de judecată a devenit martora unui moment pe care nimeni nu-l putea anticipa.
Un moment care a lăsat pe toată lumea fără cuvinte
În fața instanței, cei doi – Alex și Larisa – s-au reîntâlnit pentru prima dată de la tragedia care le-a schimbat definitiv viețile. Mulți se așteptau la tensiuni, poate chiar la o confruntare verbală. Dar ceea ce a urmat a fost un gest de o putere emoțională rară.
Alex și Larisa s-au îmbrățișat. Nu pentru camerele de luat vederi, nu pentru aparențe. Ci dintr-o nevoie profundă de umanitate, de eliberare, de închidere a unui cerc al durerii. Martorii din sală au rămas fără reacție. Nimeni nu se aștepta la o asemenea demonstrație de maturitate și suferință împărtășită.
Larisa renunță la ordinul de protecție. Un gest de împăcare
În fața judecătorului, Larisa a făcut un pas în spate și a decis să renunțe la cererea privind extinderea ordinului de protecție. A spus cu voce tremurândă că regretă profund faptele lui Robert Lupu, tatăl copilului ei, și că nu vrea să mai ducă mai departe conflictul cu familia Marcu.
A fost un moment în care durerea s-a transformat, pentru o clipă, în înțelegere. În compasiune. Într-o încercare de a merge mai departe, chiar dacă urmele tragediei nu vor dispărea niciodată.
Dincolo de proces, doi oameni care încearcă să respire din nou
Alex Marcu, rămas văduv și profund marcat de pierderea Teodorei, și Larisa Lupu, rămasă cu povara de a-și crește singură fiica născută dintr-o relație toxică, au demonstrat că, în ciuda durerii, se poate găsi o cale de a opri ura. De a opri lanțul suferinței.
Procesul nu a fost doar despre un ordin de protecție. A fost despre oameni. Despre fragilitate. Despre traume care nu se vindecă ușor. Dar mai ales, despre puterea de a alege altceva decât răzbunarea.
Un final neașteptat pentru o poveste dureroasă
Ceea ce părea a fi un nou episod de ură și acuzații s-a transformat într-o lecție de demnitate. În fața instanței, în fața întregii suferințe, doi oameni au ales să se privească în ochi, să recunoască rănile și să nu mai lupte unul împotriva celuilalt.
Un proces care ar fi putut sfârși în scandal s-a încheiat cu o îmbrățișare. Și cu speranța că, undeva, într-un viitor încă tulbure, pacea e posibilă. Chiar și după moarte. Chiar și după iad.
