Iris, o tânără de 19 ani din Olanda, a decedat după ce a apelat la o metodă legală pentru a-și încheia viața, fiind obosită de așteptarea pentru aprobarea unei proceduri de eutanasie. Adolescenta suferia de ani buni dintr-o boală neurologică funcțională și o depresie severă care o imobilizase într-un scaun cu rotile. Decizia ei de a renunța la viață a fost luată după ani de tratamente medicale care nu au adus ameliorări și după două tentative de sinucidere.
Potrivit părinților ei, Omar și Cissy Dekker, primele semne ale bolii au apărut când Iris avea doar 13 ani. A început cu atacuri de panică și dureri de cap și de stomac, fiind diagnosticată ulterior cu depresie severă și o tulburare neurologică funcțională care a afectat grav calitatea vieții ei. Mama sa a povestit că fiica sa a fost mereu curioasă și dornic să înțeleagă lumea, dar boala a schimbat treptat personalitatea ei.
La 15 ani, Iris a avut două tentative de sinucidere. Prima dată a încercat să se spânzure, iar tatăl ei a găsit-o și a dus-o de urgență la spital după ce s-a tăiat pe vene câteva luni mai târziu. După aceste incidente traumatice, adolescenta a mărturisit terapeutului ei că nu mai dorește să trăiască și a adus în discuție posibilitatea eutanasiei. Tatăl ei a relatat că fiica descria starea sa ca fiind într-o „gaură neagră”, fără să simtă bucurie, tristețe sau speranță pentru viitor.
În Olanda, tinerii cu vârsta de 16 ani și peste pot solicita eutanasia fără acordul părinților, deși familia trebuie consultată și pacientul trebuie să urmeze o evaluare medicală riguroasă. Când a împlinit 16 ani, Iris a depus o cerere oficială la Centrul de Expertiză pentru Eutanasie. Aprobarea s-a lăsat așteptată mult timp, iar adolescenta a trebuit să treacă printr-aproape șapte tratamente bazate pe dovezi științifice pentru depresie, dar niciunul nu a funcționat. Obosită de proceduri și de așteptare, Iris a ales să-și încheia viața prin oprirea voluntară a alimentației și hidratării (VSED), o metodă legală în Olanda.
Boala a devenit progresiv insuportabilă pentru adolescentă
Iris a fost diagnosticată cu o combinație de boli care au evoluat constant. Pe lângă depresie severă, adolescenta suferia dintr-o tulburare neurologică funcțională care a dus la imobilizare timp de aproape doi ani. Părinții au descris cum fiica lor s-a izolat din ce în ce mai mult, preferând să rămână singură în camera ei și suferind de insomnii constante. Contactul cu familia și cu alți oameni a scăzut considerabil, iar comportamentul ei s-a schimbat radical.
Decizia finală a lui Iris reflectă situația medicală și psihologică extrem de dificilă în care se află unii adolescenți fără perspective de ameliorare. Cazul ei ridică întrebări asupra modalităților în care sistemul medical și social răspunde tinerilor cu boli psihiatrice și neurologice cronice, precum și asupra drepturilor lor în context de suferință persistentă.