Fostul președinte al Curții Constituționale, Augustin Zegrean, spune că președintele are la îndemână o pârghie clară pentru a debloca rapid criza politică: dizolvarea Parlamentului. „Nu e obligatoriu, dar poate s-o facă”, punctează juristul. În realitate, drumul până acolo e presărat cu condiții stricte — și cu ezitările propriului Cotroceni.
România traversează una dintre cele mai lungi perioade fără guvern cu puteri depline din ultimii ani. Două desemnări de premier au eșuat, negocierile dintre partide bat pasul pe loc, iar întrebarea care revine tot mai des este dacă președintele va apela la ultima soluție prevăzută de Legea fundamentală.
Ce spune, de fapt, Articolul 89
Constituția îi dă șefului statului dreptul de a dizolva Parlamentul, însă doar dacă sunt îndeplinite, cumulat, mai multe condiții. În primul rând, Legislativul trebuie să fi respins cel puțin două cereri de învestitură — adică două propuneri diferite de prim-ministru și de echipă guvernamentală. În al doilea rând, trebuie să treacă minimum 60 de zile de la prima solicitare, fără ca vreun guvern să obțină votul de încredere.
La aceste praguri se adaugă câteva restricții importante. Înainte de o astfel de decizie, președintele este obligat să se consulte cu șefii celor două Camere și cu liderii grupurilor parlamentare. În plus, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului prezidențial, nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență. Și, foarte important, dizolvarea se poate face cel mult o dată pe an.
De ce nu s-a ajuns încă acolo
Aici apare o nuanță pe care mulți o trec cu vederea. Deși în spațiul public se vorbește despre „două guverne picate”, tehnic lucrurile stau altfel. Prima desemnare, cea a lui Eugen Tomac, făcută la începutul lunii iunie, nu s-a soldat cu un vot respins în Parlament, pentru că acesta și-a depus mandatul înainte să ajungă în plen. Abia a doua tentativă, guvernul propus de Adrian Veștea, a fost efectiv respinsă la vot, obținând doar 189 de sufragii din cele 233 necesare.
Cu alte cuvinte, până acum s-a consumat o singură învestitură respinsă în sensul strict al Constituției. Chiar și de la Cotroceni răspunsul a fost tranșant: nu ne aflăm în acest scenariu, fiindcă un singur guvern a cerut votul de învestitură. Momentul în care s-ar împlini termenul-cheie este estimat spre începutul lunii august, dată la care România ar trebui, teoretic, să aibă un cabinet legitim.
Zegrean: „Parlamentul pleacă acasă. Aşa scrie la Constituţie”
Fostul șef al CCR nu ocolește subiectul. În opinia sa, mecanismele acestea au fost gândite tocmai pentru a împiedica un blocaj la nesfârșit. De ce, se întreabă el, are premierul desemnat un termen scurt la dispoziție și de ce, dacă în 60 de zile nu se votează un guvern, Parlamentul riscă să fie trimis acasă? Răspunsul lui e simplu: pentru că așa au fost concepute regulile, doar că, în România, prea puțini le citesc cu atenție.
Zegrean subliniază însă și limita esențială: dizolvarea rămâne o opțiune, nu o obligație. Președintele „poate” recurge la ea, iar simpla perspectivă că ar putea-o face ar trebui, spune el, să-i determine pe parlamentari să caute mai serios o soluție. Juristul amintește că, în istoria post-decembristă, niciun președinte nu a folosit vreodată acest instrument până la capăt — de altfel, Parlamentul nu a fost dizolvat niciodată din 1990 încoace.
Presiunea calendarului și frica de anticipate
Peste toate se suprapune un calendar strâns. De la 1 iulie, Parlamentul intră în vacanța de vară, care ține până la finalul lui august, ceea ce complică și mai mult găsirea unei soluții rapide. În paralel, România are termene ferme legate de fondurile din PNRR, iar lipsa unui guvern cu puteri depline îngreunează adoptarea reformelor asumate.
Ironia situației este că omul care deține „arma” din Constituție ezită vizibil să o folosească. Nicușor Dan a respins în repetate rânduri varianta alegerilor anticipate, pe care le consideră o soluție riscantă. Argumentul său principal ține de stabilitate: câteva luni de incertitudine politică ar putea zdruncina încrederea piețelor financiare, într-un moment în care țara are oricum echilibre economice fragile. Așa se face că pârghia rămâne, deocamdată, doar o amenințare teoretică — vizibilă tuturor, dar neatinsă.