La mai bine de trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989 și la câteva luni după moartea lui Ion Iliescu, ies la iveală detalii care tulbură din nou memoria acelor zile de foc și sânge. Generalul în rezervă Dan Voinea, omul care a încercat să scoată adevărul la lumină din cele mai grele dosare ale României postcomuniste – Revoluția și Mineriada – a făcut o mărturisire șocantă: în momentul în care Iliescu a fost adus la Comitetul Central și propulsat ca lider al țării, era deja cercetat penal.
“Îl voiau președinte, deși avea dosar penal”
Era decembrie 1989. Țara fierbea. Oamenii cădeau în stradă, secerați de gloanțe, iar din mulțime răsărea un om – Ion Iliescu – despre care se spunea că va aduce democrația. Dar, potrivit generalului Dan Voinea, dincolo de aparențe, în acele momente decisive, un procuror atrăgea atenția: „Domnule, dar ăsta are dosar penal. E anchetat pentru că n-a respectat proiectul la un dig în Ialomița”. Era cercetat, iar dosarul său se afla la Parchetul General. „Era prima dată când vedeai un om cercetat penal că îl aduc și-l voiau președinte unii acolo…”, spune cu amărăciune Voinea.
Ce s-a întâmplat cu acel dosar? Nimeni nu știe exact. A fost tăcere. Tăcerea care avea să devină, în anii ce au urmat, un scut în jurul lui Ion Iliescu.
„A refuzat orice dialog cu justiția”
În interviul oferit pentru Știrile Pro TV, generalul Voinea evocă un tablou sumbru despre refuzul constant al fostului președinte de a coopera cu anchetele. Deși a fost chemat în fața procurorilor în două dintre cele mai dureroase dosare din istoria post-decembristă – cel al Revoluției și cel al Mineriadei – Iliescu nu a oferit nicio declarație. „A refuzat orice dialog cu justiția, nu doar cu mine”, spune Voinea.
„Dacă era nevinovat și lucrurile erau clare, ar fi venit să lămurească. Dar când refuzi să discuți cu anchetatorul, e clar că ai ceva de ascuns.” Fostul procuror vorbește fără patimă, dar cu o tristețe apăsătoare, pentru că știe că din lipsa acestor răspunsuri, sute de familii încă nu și-au găsit liniștea.
„Era arogant. Mi-a spus să-i citesc cărțile”
Dan Voinea l-a întâlnit personal pe Ion Iliescu doar în contextul audierilor. Descrie o figură rece, distantă, aproape disprețuitoare față de actul de justiție. „Mi-a recomandat să-i citesc cărțile. De fiecare dată. Dar eu nu aveam nevoie de opinii literare. Aveam nevoie de o declarație oficială. Pentru victime. Pentru România.”
În timpul anchetei privind Mineriada, jurnalul de luptă al generalului Șchiopu era deja o probă solidă. Documentul consemna la minut comenzile telefonice date de Iliescu: „vrea 100 de soldați”, „12 TAB-uri în zona Ministerului de Interne”, „să se acționeze cu gaze lacrimogene”. Generalul a consemnat chiar și faptul că i-a spus președintelui că nu e cazul să se folosească armata. Răspunsul lui Iliescu: „Domnul președinte insistă.”
Voinea nu uită: „Aveam nevoie doar de un lucru – să confirme sau să infirme ce scria acolo. Dar a ales să tacă.”
Un sistem blocat, o justiție fără curaj
În toți anii în care Iliescu a fost la putere – în trei mandate de președinte – a avut un control profund asupra sistemului judiciar. „A numit procurori generali, miniștri ai Justiției, oameni-cheie care puteau opri sau tergiversa anchetele. Și a făcut-o”, spune Dan Voinea.
Singura perioadă în care anchetele au început să capete contur a fost în timpul președintelui Emil Constantinescu. Dar chiar și acea speranță s-a stins repede. „Constantinescu a plecat spunând că a fost învins de Securitate. Și probabil că a avut dreptate.”
Va mai ieși vreodată adevărul la lumină?
După moartea lui Ion Iliescu, mulți se întreabă dacă nu cumva adevărul a fost îngropat definitiv. Dan Voinea rămâne, totuși, optimist. „Este vorba despre crime împotriva umanității. Sunt imprescriptibile. Și da, presiunea se va muta pe ceilalți inculpați: Voican Voiculescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu.”
Întrebarea este: vor plăti ei și pentru ceea ce Iliescu nu a vrut să lămurească niciodată? Răspunsul încă se lasă așteptat.
Dar pentru părinții care își mai aprind o lumânare la mormintele copiilor căzuți la Revoluție, pentru tinerii bătuți cu bestialitate la Mineriadă, pentru toți cei care au crezut în visul de libertate din ’89, un singur lucru mai contează: să nu se stingă căutarea adevărului. Chiar dacă e târziu. Chiar dacă vinovații îmbătrânesc. Chiar dacă memoria colectivă obosește. România are nevoie să știe.
Pentru ca istoria să nu mai fie scrisă de cei care aleg tăcerea.
