Ion Iliescu s-a stins din viață pe 5 august, la 95 de ani. Plecarea lui încheie nu doar un capitol politic din istoria României, ci și o biografie profund umană, cu răni vechi, dureri tăcute și o copilărie despre care prea puțini au știut cu adevărat. În spatele figurii publice reci, controlate, în spatele discursurilor despre democrație și echilibru, se afla un copil abandonat de mamă la doar un an, crescut între tăceri, absențe și oameni simpli care au știut să-l iubească fără să-i ceară nimic.
Născut pe 3 martie 1930, în Oltenița, Ion Iliescu a venit pe lume într-o familie care avea să fie frântă de istorie. Tatăl său, Alexandru Iliescu, era un comunist convins, ilegalist, implicat în mișcarea sindicală și muncitorească. În decembrie 1931, la nici doi ani de la nașterea lui Ion, a plecat clandestin în Uniunea Sovietică, unde a rămas timp de cinci ani. Nu a avut timp să-și țină fiul de mână. Nu a avut timp să-și ia rămas-bun.
Între timp, mama lui, Maria Dumitru Toma, rămasă singură și însărcinată cu al doilea copil, era urmărită constant de autorități. Poliția o chinuia cu întrebări despre soțul dispărut. Nu știa unde este. Nu i se spusese. Nu avea cum. Era clandestin. Într-o Românie frământată, o femeie tânără, simplă, cu doi copii mici și un soț dispărut, avea prea puține opțiuni. A ales să-și refacă viața. Iar pe micul Ion l-a trimis la bunici, la Oltenița. Nu a mai privit înapoi.
Ion Iliescu avea să rămână cu această tăcere între el și cea care îi dăduse viață. Fratele său, Eugen, născut după plecarea tatălui, a rămas în grija mamei. A fost prima mare ruptură din viața lui. O mamă care a plecat. Un tată care nu era acolo. Un frate de care avea să fie separat pentru totdeauna.
Când Alexandru Iliescu s-a întors în țară, în 1936 sau 1937, și-a regăsit soția refăcută, într-o casă de paiantă, undeva la marginea Bucureștiului. A înțeles repede că nimic nu mai era cum lăsase. A privit în ochi realitatea și a ales să meargă mai departe. Dar a vrut să-și vadă copilul. A fost tot ce a putut face.
Și-a refăcut și el viața, alături de o femeie pe nume Maria – coincidență sau destin. Maria P. Iliescu era venită din Maramureș, de pe Valea Izei. Făcuse gimnaziul la Sighet, lucrase ca învățătoare suplinitoare în satele din nord, dar sărăcia o adusese la București. Găsise de muncă la Spitalul Filantropia, ca lenjereasă. Acolo l-a cunoscut pe Alexandru Iliescu. S-au căsătorit și ea a devenit mama adoptivă a lui Ion.
Despre ea, Ion Iliescu a vorbit întotdeauna cu profund respect și emoție:
„Era o femeie extraordinară… de care m-am atașat efectiv.”
Maria era sora mamei lui Florin Cioabă și, da, era de etnie romă. Dar pentru Iliescu, nu etnia conta. Ci felul în care l-a iubit. L-a crescut. L-a apărat de lipsuri. L-a învățat demnitatea și simplitatea. Ea a fost omul care i-a pus prima pâine în mână, care i-a spus prima oară „bine ai venit acasă”. Nu era mama lui de sânge, dar era mama inimii lui.
Ion Iliescu nu a avut o copilărie obișnuită. A avut o copilărie ruptă, dusă între case, tăceri și chipuri care veneau și plecau. A crescut cu sentimentul că nu aparține, că trebuie să merite tot ce primește. Poate de aceea, toată viața a căutat echilibrul. Să nu deranjeze. Să nu dezamăgească. Să nu piardă iar pe cineva.
Când vorbea despre începuturile sale, vocea i se schimba. Nu mai era politologul lucid, nici președintele sobru. Era un copil mare, cu ochii plecați, care își amintea cum stătea pe scaun în curtea bunicilor, așteptând să vină cineva să-l ia acasă. Cineva care nu mai venea.
Astăzi, la plecarea lui, România își amintește și partea aceasta tăcută a vieții lui Ion Iliescu. Nu doar funcțiile, deciziile sau istoria politică. Ci și copilul care a crescut fără mamă. Care a învățat să iubească o străină ca pe mama lui. Care a tăcut, a muncit și a încercat, toată viața, să nu mai piardă ceea ce a pierdut prima dată: un acasă.
Și poate că, dincolo de toate, asta l-a făcut om.
