Ieri, în miezul unei după-amieze obișnuite, am primit o scrisoare. O foaie albă, îndoită atent, cu un scris de mână ușor înclinat, necunoscut la prima vedere. Era de la Maria, nepoata mea. Are doisprezece ani și trăiește cu părinții la vreo două sute de kilometri distanță. Mă invita la un spectacol de dans. „Vreau să fii acolo”, scria. Nu știam că dansează.
Am ținut hârtia în mâini mult timp. Tremuram. Mi-era greu să înțeleg de unde are adresa mea. Și, mai ales, de ce acum? Cu mișcări lente, am deschis sertarul de jos al bufetului și am scos cutia de tablă în care țin economiile pentru „zile negre”. Poate că aceasta era o zi care merita luminată.
Autobuzul spre Brașov era aproape gol. M-am așezat lângă fereastră și am privit peisajul cum se schimbă – copaci stingheri, dealuri domoale, case mici, uneori prăbușite, alteori renovate cu flori în geam. Aveam inima cât un purice. Mă simțeam de parcă aș fi mers la un examen important, deși nu eu urma să urc pe scenă.
Sala de spectacole era modestă, în școala locală. M-am așezat în ultimul rând, cu un buchet mic de frezii albe, cumpărate din banii de autobuz. Am ales să nu spun nimănui că vin. Poate că greșeam. Poate că Maria trimisese invitația doar dintr-un impuls, nu cu gândul că voi veni cu adevărat.
Și apoi, cortina s-a tras. Maria a apărut în rochie albastră, cu părul strâns într-un coc perfect. A pășit cu încredere, cu eleganță, cu o grație care mi-a tăiat respirația. Era imaginea fiicei mele la aceeași vârstă. M-am pierdut într-o amintire.
După spectacol, sala s-a golit încet. Părinți emoționați, copii entuziasmați, profesori care strângeau decorurile. Eu rămăsesem acolo, lipită de scaun, neștiind dacă ar trebui să plec. Și-atunci am zărit-o pe Maria. Căuta ceva. Pe cineva. Ochii i s-au oprit asupra mea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dar ea a zâmbit. Și a venit direct spre mine.
— Ai venit!, a spus, cu un zâmbet larg. Mi-a prins mâinile – ale ei erau calde, moi. Ale mele reci, zbârcite. — Nu credeam că vei veni.
— Cum ai făcut rost de adresa mea?, am întrebat.
— Era în agenda mamei. Nu știe că ți-am scris, a șoptit.
Am vrut să o îmbrățișez, dar mi-a fost teamă să nu stric momentul. Am spus doar:
— Ai dansat minunat. Am simțit că zbori.
Maria s-a luminat la față. Apoi, cu un ton serios:
— Vii la noi acasă? I-am spus mamei că vin cu o prietenă.
Am urmat-o, cu pași mici și ezitanți, prin străzile unui oraș pe care nu-l cunoșteam. Apartamentul lor era luminos, plin de plante și de fotografii pe pereți. Eu nu eram în niciuna.
Soțul fiicei mele a fost politicos, deși surprins. Fiica mea… a rămas nemișcată în pragul bucătăriei.
— Mamă? Ce cauți aici?
— Eu am invitat-o, a intervenit Maria, fermă. E bunica mea.
Tăcere. Apoi, Maria m-a tras ușor de mână spre canapea.
— Spune-mi o poveste. Mama zicea că spui cele mai frumoase.
Așa am rămas. La cină. Am vorbit puțin, am ascultat mult. Am aflat că fiul meu se mută în Germania, că fiica mea a fost promovată. Că Maria studiază pianul.
Când am plecat, fiica mea m-a condus la ușă.
— De ce nu ai sunat înainte să vii?
Am zâmbit trist.
— Mi-a fost teamă că mi-ai fi spus să nu vin.
A clipit des. Ca și cum ar fi încercat să mă vadă, dincolo de ani.
— Vino duminica viitoare la prânz. Maria ar vrea să-i mai spui povești.
Acum scriu aceste rânduri privind grădina mea mică. Am șaizeci de ani. Și, pentru prima dată după mult timp, simt că trăiesc din nou. Nu pentru toți. Dar pentru o fetiță care dansează. Pentru o fiică ce poate își amintește. Pentru mine, care reînvăț să bat la uși.
Singurătatea e tot acolo. Dar nu mai e singură la masa mea.
Dacă te-a emoționat povestea, dă-o mai departe. Poate ajunge la o altă inimă care are nevoie să își amintească cum e să fie chemată, din nou, acasă.
