Ziua de 29 iulie 2025 ar fi trebuit să fie una dintre cele mai luminoase pentru Mircea Lucescu. A împlinit 80 de ani — o vârstă rotundă, simbol al longevității și al unei vieți trăite cu sens. Prieteni vechi, colegi de generații, nume grele din fotbal și din lumea bună a Bucureștiului i-au fost alături la Athenee Palace, locul ales pentru petrecerea aniversară. S-a râs, s-au depănat amintiri, s-au rostit discursuri emoționante. Totul era pregătit pentru o seară memorabilă. Și a fost, dar nu în sensul pe care l-ar fi dorit.
Când luminile s-au stins și ultimul invitat a plecat, Mircea Lucescu a primit vestea care i-a frânt sufletul: fratele său mai mare, Nelu, s-a stins din viață. Avea 83 de ani. Era bolnav de mai mult timp, dar vestea a căzut ca un trăsnet. A murit chiar în ziua în care Mircea împlinea 80.
Organizatorii și apropiații au ales cu grijă momentul în care să-i spună. Nu au vrut ca bucuria aniversării să se transforme într-o noapte de doliu. A aflat după ora 23:00, când muzica s-a oprit, iar sala s-a golit. A rămas în picioare, tăcut, ținând în mâini două realități care nu pot coexista: o viață sărbătorită și o viață pierdută. Nici cel mai puternic antrenor nu e pregătit pentru un asemenea moment.
Frate și sprijin din umbră
Nelu Lucescu, fratele mai mare, i-a fost lui Mircea unul dintre primii stâlpi în viață. În copilăria grea, trăită într-o familie cu cinci copii și părinți bolnavi, fiecare frate era mai mult decât un frate. Erau sprijin, căldură, protecție. Au trăit vremuri de lipsuri, în barăci improvizate din Apărătorii Patriei, unde fiecare zi era o luptă. Nelu învățase să sudeze, era la Școala Profesională Tudor Vladimirescu. A fost primul care a învățat ce înseamnă munca de jos, demnitatea și tăcerea.
„Tata și mama erau prin sanatorii, după război. Sora mea cea mare a fost nevoită să muncească. Pe mine voiau să mă trimită la școala profesională. Noroc că niște profesori l-au convins pe tata să mă lase la liceu. Altfel, n-aș fi fost azi aici”, povestea recent Mircea Lucescu, cu voce tremurată, într-o emisiune de suflet.
O viață între triumf și pierdere
Mircea Lucescu a scris istorie în fotbalul românesc. A fost jucător, selecționer, apoi un antrenor care a dus echipe din România, Ucraina sau Turcia în elita Europei. Trofeele sale sunt zeci, dar poate că cel mai important e respectul pe care și l-a câștigat, în tăcere, cu modestie și perseverență. Acum, la 80 de ani, era sărbătorit cu fast, așa cum merita. Însă viața, în stilul ei nemilos, a ales să-i reamintească faptul că bucuria se împletește adesea cu durerea.
Joi, 31 iulie, Nelu Lucescu va fi înmormântat în București, orașul unde și-a petrecut ultimii ani de viață. Familia Lucescu se va aduna din nou, dar nu pentru o sărbătoare, ci pentru o despărțire. Va fi o zi grea pentru Mircea, poate cea mai grea din ultimii ani. Își va lua rămas bun nu doar de la un frate, ci de la o parte din copilăria lui, de la unul dintre oamenii care i-au fost aproape când nimeni altcineva nu era.
Lecția tăcerii și a puterii
Mircea Lucescu nu este un om care să plângă în fața camerelor. El nu ridică glasul, nu se lamentează. A fost mereu omul acțiunii, al planului făcut în tăcere și dus până la capăt. Dar în ochii lui, în acea seară de 29 iulie, când a aflat vestea, s-au citit toate emoțiile pe care cuvintele nu le mai pot cuprinde. Durerea unui frate, vinovăția unei aniversări, golul unei pierderi neașteptate.
Așa se scrie, adesea, viața marilor oameni: în pagini de glorie și în rânduri de tristețe. Mircea Lucescu a fost aplaudat de o lume întreagă, dar acum e doar un frate care își plânge fratele. În tăcere, cu demnitate, cu inima frântă și cu sufletul plin de amintiri.
