Monica Tatoiu, femeia mereu directă, asumată și neînfricată în spațiul public, își dezvăluie una dintre cele mai intime și dureroase povești de viață – pierderea mamei sale. În spatele vocii puternice și a aparițiilor sigure de sine, se află o fiică care a suferit în tăcere și care, în toamna anului 2020, și-a dus mama pe ultimul drum, cu o rugăciune în inimă: „Facă-se voia Ta, Doamne”.
Mama Monicăi s-a stins într-un salon de spital, în tăcere, purtând cu ea o viață de credință, de renunțări și de dragoste dusă până la sacrificiu. A fost o femeie care n-a crezut niciodată în spitale, ci doar în Dumnezeu. În ultimii ani, nu a mai ieșit din casă, în afară de acea internare pentru Covid. Pentru ea, lumea exterioară devenise o sursă de durere, iar refugiul l-a găsit în paginile Bibliei, pe care le-a studiat cu sfințenie zi de zi.
„Viața ei a fost dedicată lui Dumnezeu, citirii și interpretării Bibliei. Am 20 de kilograme de manuscrise care trebuie editate”, mărturisește Monica, cu voce joasă și ochii umezi de amintiri. Și în acele manuscrise, ascunse între rânduri scrise de mână, trăiește încă sufletul mamei ei.
Femeia care ar fi vrut să fie călugăriță a ales, în schimb, să fie mamă. A lăsat deoparte vocația monahală și a îmbrățișat-o pe cea de a crește un copil. Monica știe asta prea bine: „Fără acest sacrificiu, eu nu existam.” A fost călăuza ei, învățătoarea tăcută care o veghea cu rugăciuni și o certa când greșea, dar o făcea cu dragoste, nu cu reproș.
„Mama se ruga pentru mine și mă corija când o luam razna”, spune Monica cu sinceritatea unei fetițe care-și amintește de mâna caldă ce-i atingea fruntea când avea febră sau de vocea care-i șoptea, blând: „Roagă-te, copile…”
Durerea nu se duce, dar capătă sens. Monica a învățat de la mama sa că viața nu este doar despre drumuri în sus și în jos, ci despre un drum interior, despre legătura nevăzută cu Divinitatea. „Am moștenit de la Mama Dica credința că nu sunt singură pe lume. Că El vede când fac bine și mă ridică. Și vede când mă abat și mă corectează cu dragoste de părinte.”
Acum, când casa e tăcută și mama nu mai e să-i trimită un verset, o rugăciune sau o mustrare delicată, Monica simte că trebuie să trăiască din ceea ce mama a strâns pentru ea în suflet: binecuvântări, iertări și credință. „Trăiesc din depozitele pe care le-a făcut ea pentru mine.” E o formulare simplă, dar care doare. Pentru că, în spatele acestor cuvinte, se ascunde dorul unei fiice pentru care moartea mamei nu a fost doar o despărțire, ci și o trezire spirituală.
Comparația pe care o face este sfâșietor de sinceră: „Simt ceea ce simt elevii dintr-a patra când se despart de Doamna învățătoare.” Pentru că mama a fost exact asta – prima profesoară de viață, de credință, de curaj. Femeia care nu a cerut aplauze, dar care a sădit lumină în fiica ei, tăcut și constant.
În lumea grăbită de azi, unde timpul pare să nu mai aibă răbdare cu nimeni, Monica Tatoiu rămâne una dintre puținele voci care mai vorbesc deschis despre pierdere, credință și rădăcini. Povestea ei nu e doar despre doliu, ci despre recunoștință. Nu e doar despre suferință, ci și despre ceea ce rămâne când suferința trece: o mamă care a iubit, a crescut, a rugat și apoi a plecat, discret, așa cum a trăit.
Iar în urmă rămâne Monica, o femeie care a învățat să fie tare, dar care în acea cameră plină de manuscrise scrise cu cerneală și rugăciune, se întoarce, mereu, la copilul care își așteaptă mama să iasă din colțul tăcut al casei și să-i spună: „Roagă-te, copile, căci Dumnezeu te ascultă.”
