Într-un sat liniștit din județul Iași, acoperit de mirosul de tei și emoțiile sfârșitului de an școlar, viața unei fetițe de doar 16 ani s-a sfârșit în cea mai dureroasă tăcere. Adelina, elevă în clasa a VIII-a din comuna Fântânele, s-a stins cu o zi înainte de examenul la matematică, parte din Evaluarea Națională. Era, poate, cel mai important prag din adolescența ei, acel moment în care visurile încep să prindă formă. Dar ea nu a mai ajuns acolo.
A lăsat în urmă o bancă goală și o liniște apăsătoare care a înfiorat întreaga comunitate. O tăcere în care se adună acum întrebări, regrete și multe, prea multe „dacă”…
Un strigăt mut, ignorat de toți
Cu câteva zile înainte de gestul final, Adelina le spusese colegilor: „O să mor. O să scăpați de mine.” Poate a spus-o cu un zâmbet trist, poate în șoaptă, poate cu un fel de resemnare care părea străină de vârsta ei. Iar ceilalți… au crezut că glumește. Cum să iei în serios asemenea cuvinte, când ai doar 14-15 ani și nu știi încă ce înseamnă cu adevărat durerea cuiva?
Cei care o cunoșteau spun că în ultima vreme era retrasă. Nu mai râdea. Nu se mai bucura. Se stingea încet, pe dinăuntru, sub greutatea unor răni despre care n-a știut – sau n-a putut – să vorbească.
O copilă crescută printre lipsuri și dor
Adelina a pierdut-o pe mama ei pe când era doar un copil mic, de trei ani. A crescut cu acel gol pe care nimeni nu l-a putut umple. Tatăl ei, doborât de durere și lipsuri, a plecat să muncească în străinătate. A făcut-o, poate, din iubire, ca să-i ofere mai mult decât putea oferi acasă. Dar uneori, în dorința de a aduce pâinea pe masă, uităm cât valorează o îmbrățișare.
A rămas în grija surorii mai mari. O adolescentă crescută de o altă adolescentă. Colegii spun că nu se înțelegeau. Că acasă era tensiune, neînțelegeri, poate reproșuri. Nimic vizibil, nimic violent. Doar o singurătate care s-a cuibărit în inima ei și care, zi după zi, a crescut.
O elevă cuminte, care n-a cerut niciodată nimic
La școală, Adelina era elevă bună. Nu ridica vocea, nu ieșea în evidență. Nu avea probleme la învățătură. Nu deranja pe nimeni. O fată silitoare, care venea, asculta, învăța și pleca acasă. Nu a fost niciodată „un caz”. Dar poate tocmai de aceea nu a strigat nimeni după ea. Pentru că tăcerea ei nu părea suspectă. Pentru că părea că se descurcă.
Nimeni n-a bănuit că dincolo de caietele ordonate și zâmbetele rare era o lume frântă, o inimă mică, care nu mai știa cum să ceară ajutor.
Un gest sfâșietor, într-o zi care trebuia să însemne speranță
Cu o zi înainte de proba la matematică, Adelina și-a încheiat povestea. Un gest care a lăsat în urmă nu doar lacrimi, ci și o întrebare dureroasă: cum am putut să nu vedem?
Evaluarea Națională era, pentru colegii ei, un moment de emoție, de trac, de vise. Pentru ea, era poate doar o presiune în plus, într-o viață în care nimeni nu-i mai amintea că este iubită.
Poliția a deschis o anchetă. Direcția pentru Protecția Copilului va evalua situația familială. Vor fi rapoarte, concluzii, statistici. Dar nimic nu o va aduce înapoi pe Adelina.
Pentru ea, nu mai e nimic de făcut. Dar pentru alții, da.
În fiecare clasă este un copil care tace mai mult decât ceilalți. Care vine cu ochii obosiți. Care zâmbește forțat. Care nu cere ajutor, dar care îl așteaptă.
Poate că Adelina n-a vrut cu adevărat să moară. Poate doar voia să scape de durere. Poate voia să fie întrebată, sincer: „Ce simți?” Poate avea nevoie doar de un om care să-i spună: „Ești importantă. Contezi.”
Pentru ea, e prea târziu. Dar poate, de acum înainte, vom asculta altfel vorbele copiilor noștri. Poate vom învăța că unele glume nu sunt glume. Și că unele tăceri sunt mai zgomotoase decât orice strigăt.
Odihnește-te în pace, Adelina. Și iartă-ne că n-am știut să te vedem.
