În fiecare an, pe 24 iunie, românii sărbătoresc Sânzienele – una dintre cele mai vechi și profunde tradiții ale neamului, o împletire fină între credință, natură, dragoste și taină. În satele din Ardeal, Moldova sau Oltenia, această zi este cunoscută și sub numele de Drăgaica, și aduce cu ea un suflu de mister și speranță, dar și o chemare tăcută către rădăcini, către valorile simple, dar sacre, ale vieții.
O zi între cer și pământ: pomenile de Sânziene
Sărbătoarea coincide cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – o mare zi în calendarul ortodox, o punte spirituală între ce e omenesc și ce e dumnezeiesc. Este ziua în care, se spune, cerurile se deschid, iar rugăciunile ajung direct la Dumnezeu. Tocmai de aceea, românii obișnuiesc să facă pomeni pentru cei plecați dintre noi.
Pomenile de Sânziene sunt discrete, dar încărcate de simbol. Se oferă colivă sfințită, pregătită cu grijă și rugăciune, dar și fructe de sezon – mere, cireșe, castraveți proaspeți – și chiar pui de găină, acolo unde tradiția o permite. Este o ofrandă adusă vieții și recunoștinței, în mijlocul Postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Ființele magice ale verii: sânzienele
Legenda spune că în noaptea de Sânziene, prin păduri și luminișuri dansează ființe solare, de o frumusețe răpitoare și cu puteri magice – Sânzienele. Sunt binevoitoare, dar nu trebuie mâniate, căci pot aduce necazuri. Se crede că, pentru a le onora, în această zi nu se lucrează. Este o zi în care natura se odihnește și oamenii, în loc să muncească, culeg plante de leac, împletesc coronițe și își deschid inima spre tainicul nevăzut.
Florile galbene de câmp, cunoscute și ele sub numele de sânziene, au un rol central în ritualurile acestei zile. Femeile le adună dimineața devreme, cât roua le mai udă petalele, și le poartă la piept sau în păr. Se spune că aduc noroc, frumusețe, sănătate și dragoste. Fetele nemăritate își fac cununi și le pun sub pernă în speranța că își vor visa ursitul.
Dansuri, făclii și binecuvântări
Un obicei impresionant este Făclia de Sânziene, un dans nocturn al luminii și al focului. Tinerii din sat se adună pe dealuri, aprind torțe și le trec pe sub picioare în cercuri ritualice. Apoi, cu făcliile încă fumegând, înconjoară gospodăriile și grădinile, lăsând în urmă o binecuvântare tăcută, dar profundă. Lumina focului – un simbol străvechi al purificării și protecției – devine, în acest context, un scut împotriva răului și a secetei.
În Oltenia, se păstrează și astăzi Alaiul Drăgaicei, un dans al fetelor curate și frumoase, îmbrăcate în alb, cu spice de grâu în păr și flori de sânziene în mâini. Ele merg prin sat, dansând la răscruci de drumuri, vestind bucurie și belșug. Este un ritual de fertilitate, dar și o rugăciune tăcută pentru sănătate și roade bune.
Când cucul amuțește, oamenii ascultă
Un alt semn al acestei zile este tăcerea cucului. Se spune că de la Buna Vestire până la Nașterea Sfântului Ioan, cucul cântă neîntrerupt. Dacă se oprește înainte de 24 iunie, este semn că anul va fi secetos. Iar dacă se face auzit până în această zi, este considerat un semn bun, o încurajare că vara va fi bogată și rodnică.
Sânzienele – între mit și credință
Această sărbătoare nu este doar o reamintire a credinței strămoșești, ci și o invitație la armonie. Într-o lume tot mai agitată, Sânzienele ne aduc aminte să ne oprim, să ascultăm cântecul cucului, să culegem o floare cu sens, să oferim o pomană în tăcere și să ne rugăm, poate mai profund decât de obicei.
În această zi, granițele dintre cer și pământ par mai subțiri. Este un moment rar, în care tradiția, natura și sufletul românesc se îmbrățișează tainic, în lumina blândă a verii.
