Pe 18 iunie, Biserica Ortodoxă face pomenirea a trei sfinți martiri care au lăsat în urma lor o pildă vie de curaj, credință și jertfă: Sfinții Mucenici Leontie, Ipatie și Teodul. Trecerea lor prin lume nu a fost una obișnuită, ci o adevărată lecție de lumină în cele mai întunecate vremuri, când a fi creștin însemna să-ți pui viața în pericol. Și totuși, ei au ales să rămână demni, loiali lui Hristos, până la capăt.
O întâlnire schimbătoare de destine
Totul a început în Tripoli, o așezare din vechea Fenicie, unde Leontie, un comandant roman respectat, trăia în taină ca adept al credinței în Hristos. Nu era un om obișnuit – viața lui era călăuzită de o bunătate profundă și o convingere neclintită. În acele vremuri, împăratul Adrian dăduse ordin de prigoană împotriva creștinilor, iar Leontie a fost denunțat și dat pe mâna autorităților.
Pentru a-l captura, s-a trimis un detașament militar, condus de centurionul Ipatie, însoțit de soldatul Teodul. Pe drum, însă, Ipatie s-a îmbolnăvit grav. Nimic nu-l mai putea ajuta, până în noaptea în care un înger i-a apărut în vis și l-a îndemnat să se roage adevăratului Dumnezeu. Dimineața, miracolul s-a produs: era complet vindecat.
Această vindecare l-a zdruncinat pe Ipatie din temelii. Ceva în el s-a trezit, iar împreună cu Teodul, au renunțat la misiunea lor militară și au căutat să-l întâlnească pe Leontie nu pentru a-l prinde, ci pentru a-i înțelege credința.
O convertire din suflet, nu din teamă
Cei trei s-au întâlnit. Leontie nu i-a înfruntat cu arme, ci cu pace și înțelepciune. Le-a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu, despre suferința care naște speranță și despre mântuirea care nu ține de trup, ci de suflet. Ipatie și Teodul, atinși de har, au simțit că ceea ce aud e adevărul. Și l-au primit. A fost o convertire profundă, născută din inimă, nu din frică.
Potrivit tradiției, Duhul Sfânt a coborât asupra lor ca un nor de lumină, sfințind momentul în care acești doi ostași romani au ales calea credinței. Din soldați ai împăratului, au devenit ostași ai lui Hristos.
Suferința nu i-a înfrânt, ci i-a sfințit
Vestea convertirii lor a ajuns repede la urechile cezarului, care a reacționat cu furie. Ipatie și Teodul au fost arestați și, în ciuda torturilor groaznice, nu și-au renegat credința. Au fost decapitați, dar sufletul lor, spune Biserica, s-a înălțat la cer.
Leontie a fost și el prins și supus la chinuri cumplite, dar nu a dat înapoi. A fost ucis cu cruzime, iar trupul său aruncat cu dispreț în afara cetății. Dar creștinii din acea vreme, cu un respect tăcut și profund, i-au adunat rămășițele și le-au îngropat cu cinste, ca pe o comoară de preț.
O rugăciune care încă dă speranță
În fiecare an, în ziua de 18 iunie, rugăciunea către Sfântul Leontie este rostită cu evlavie de cei care caută vindecare, sprijin sau o rază de lumină în vremuri întunecate. Nu e o rugăciune complicată, dar e plină de har și de credință. Cei care o spun cu inima deschisă cred că pot primi alinare, protecție și întărire.
Fragment din rugăciune:
„Mucenicul Tău, Doamne, Leontie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru…”
Este o invocare a curajului, o aducere-aminte că există o forță mai mare decât frica și o lumină care nu se stinge nici în întunericul cel mai dens.
Curajul de a rămâne drept în fața urii
Viața Sfinților Leontie, Ipatie și Teodul nu este doar o poveste dintr-o altă epocă. E un mesaj actual, care ne amintește că în momentele de cumpănă, credința poate fi ancora care ne ține pe linia de plutire. Când ești împins să alegi între ce e ușor și ce e drept, între tăcere și adevăr, între teamă și iubire – exemplul lor poate fi un far.
Acești sfinți nu au trăit ca să fie eroi. Au murit pentru că au refuzat să renunțe la ceea ce era sfânt pentru ei. Iar din jertfa lor s-a născut o lecție care trăiește și astăzi: credința adevărată nu se strigă, ci se trăiește. Chiar și în tăcerea ultimului cuvânt.
