Rusaliile, una dintre cele mai fascinante sărbători ale calendarului ortodox, nu sunt doar o comemorare religioasă a Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, ci și o întâlnire profundă cu rădăcinile noastre populare, cu spaimele și speranțele transmise din moși-strămoși. E o sărbătoare cu două fețe – una luminoasă, a harului și credinței, și una misterioasă, populată de iele și duhuri neîmblânzite care cer respect și teamă
Duminica Mare: sfârșitul Paștelui, începutul Bisericii
La exact 50 de zile după Înviere și la zece zile de la Înălțare, Biserica Ortodoxă prăznuiește Rusaliile – Pogorârea Sfântului Duh. Este momentul în care Apostolii au fost umpluți de harul divin, primind darul vorbirii în limbi străine și curajul de a duce vestea mântuirii în toată lumea. Nu întâmplător, această zi este considerată nașterea Bisericii Creștine, iar slujba oficiată cu această ocazie este una dintre cele mai solemne din an.
Credincioșii vin la biserică purtând frunze de tei și nuc – simboluri ale „limbilor de foc” care s-au pogorât peste Apostoli – și le așază cu evlavie la icoane și la ferestre, în credința că le vor feri casele de fulgere, de grindină și de necazuri.
Frica de iele – moștenirea păgână care încă ne umblă prin sânge
Dar dincolo de semnificația religioasă, Rusaliile poartă și o puternică încărcătură mitologică. În tradiția populară, Rusaliile sunt zâne misterioase și răzbunătoare, cunoscute și ca iele, împărătesele văzduhului sau rusalce. Se spune că ele dansează noaptea, în cercuri ascunse prin poieni și păduri, iar acolo unde calcă nu mai crește iarba. Cei care au ghinionul să le zărească sau, mai grav, să calce pe locul unde au jucat, se îmbolnăvesc „de Rusalii” – o suferință ciudată, care nu se vindecă decât cu dansul Călușarilor sau cu descântece bătrânești.
Se crede că aceste făpturi nevăzute îi pedepsesc pe cei care nu cinstesc zilele sfinte, pe cei care muncesc, se ceartă sau merg la câmp în aceste zile. Nu e bine nici să intri în vie, nici să stai sub pomi și nici să scoți apă din fântână noaptea – Ielele pot fi oriunde și nu iartă pe nimeni.
Călușarii – între ritual și spectacol
În sudul țării și în Moldova, un rol aparte îl au Călușarii – dansatori inițiați într-un ritual străvechi, plin de putere. Cu mișcări precise, sărituri sacadate și un baston simbolic, aceștia merg din casă în casă, tămăduind bolnavii „luați de Rusalii”. Tradiția spune că dansul lor nu este doar un spectacol, ci o formă de magie albă, un scut viu împotriva energiilor întunecate.
Grupurile de călușari se formează din timp și, pentru câteva săptămâni, cei aleși jură că vor respecta regulile acestui obicei cu sfințenie. Bolnavii se întind pe pământ, iar călușarii dansează în jurul lor, sar peste ei, rostind la final o urare de sănătate.
Credințe care nu mor
Deși mulți consideră că astfel de povești sunt doar superstiții, în satele din România, Rusaliile sunt în continuare un reper. În aceste zile nu se muncește, nu se ceartă și nu se umblă prin locuri părăsite. Femeile își fac punguțe roșii în care pun frunze de pelin, usturoi și boabe de tămâie – talismane de protecție pe care le poartă la brâu. Oamenii pun la porți și la ferestre ramuri sfințite de tei, iar copiii sunt avertizați să nu se joace singuri în câmp.
Se spune că Rusaliile sunt fiicele lui Rusalim Împărat, o figură legendară care simbolizează legătura între lumea celor vii și cea a celor morți. Iar dacă e să credem vechile povești, aceste zâne își părăsesc mormintele în Joia Mare, petrec Paștele printre oameni și se lasă greu duse înapoi în lumea lor, fiind nevoie de slujbe speciale, pomeni și dansuri rituale pentru a le convinge să plece.
Un amestec de frică, har și respect
Rusaliile sunt mai mult decât o sărbătoare religioasă. Ele ne vorbesc despre nevoia noastră profundă de protecție, de înțelegere a nevăzutului, de împăcare cu ce nu putem controla. E un moment în care se întâlnesc cerul și pământul, rugăciunea și descântecul, crucea și ramura de pelin. Iar poate tocmai de aceea, chiar și în secolul tehnologiei, în inima satului românesc, Rusaliile încă mai au puterea să ne oprească din drum, să ne facă să ne închinăm și să ne temem puțin.
